Prelucrarea fierului reprezintă o îndeletnicire străveche a poporului român, chiar mai veche decât primele menționări ale ei în primele izvoare scrise, ajungând să reprezinte în perioada medievală al doilea meșteșug important.
Conform scrierilor vechi, materia primă se regăsea, în principal, pe teritoriul României, aceasta fiind reprezentată de metalul obținut din minereu sau metal uzat. După extragerea sa, minereul era dus în atelierele de fierărie, reprezentate de încăperi special amenajate în construcții provizorii sau în cadrul locuințelor. Elementul principal și obligatoriu al atelierelor era reprezentat de cuptorul de fierărie, realizat din lut sau piatră, locul în care minereul era prelucrat în vederea reducerii oxizilor, la o temperatură de 900 – 1000˚. Procedeul arderii se repeta până se eliminau toate impuritățile. Odată rezultat materialul de lucru, acesta era prelucrat cu ajutorul instrumentelor de tipul nicovalei, cleștelui de fierărie, ciocanelor de diverse dimensiuni, daltei, pilei de oțel etc.
Fierăria reprezenta meșteșugul prin care se realizau produse cu diverse utilități, ca de exemplu unelte pentru muncile agricole din gospodării (brâzdarele și cuțitele plugurilor, coasele, secerile, hârleții, sapele), obiecte de uz comun (lacăte, chei, gratii pentru ferestre, cuțite, cuie, mânere de uși) și alte ustensile și utilaje cotidiene pentru gospodării. De asemenea, fierăria asigura și producerea armelor (săgeți, topoare, sulițe, dar și diverse părți ale armurilor purtate de soldați), a pieselor de harnașament (pinteni, rozete, potcoave, zăbale) și a uneltelor de uz meșteșugăresc (tesle, scoabe, foarfeci, diverși clești etc.).
În trecut, orașele erau cele cu o intensă activitate meșteșugărească în ceea ce privește fierăria. Dacă inițial fierăria includea o multitudine de acțiuni, de la extragerea până la forjarea metalului, cu timpul s-a ajuns ca aceasta să fie împărțită în mai multe specializări. Se discuta în acest sens despre meșteșugari potcovari (pe lângă potcovitul animalelor, aceștia mai confecționau și obiecte pentru uz comun), meșteșugari căldărari (confecționau căldări, tigăi și alte obiecte de acest fel prin topirea metalelor și turnarea acestora în forme, dar și prin ciocănire), meșteșugarii de lacăte și sârmă (confecționată prin forjare și trefilare), meșteșugarii armurari.
Spre deosebire de oraș, pe domenii se menționau în scrierile vechi meșterii făurari care erau, de obicei, robi țigani. De asemenea, și în cadrul diverselor așezăminte de tipul mănăstirilor erau menționați meșteri făurari, căldărari etc. care erau, de asemenea, robi țigani. Romii au îmbrățișat ulterior fierăritul ca activitate, probabil acesta fiind și motivul pentru care acest meșteșug este deseori asociat etniei roma.
În prezent, meșteșugarii fierari sunt din ce în ce mai rar întâlniți, chiar și în spațiul rural. Meșterii care au mai rămas se confruntă cu aceeași situație ca și cei care practică alte tipuri de meșteșuguri, generațiile tinere nu mai sunt interesate să învețe astfel de meserii, obiectele realizate de ei nu au o piață de desfacere prea mare etc.
În acest context, reglementarea sectorului meșteșugurilor tradiționale ar reprezenta un pas important în vederea creării cadrului adecvat păstrării și dezvoltării acestora, mai ales ca expresie a identității culturale și sociale a comunităților românești.

Links

Files