Într-o societate aflată în continuă dezvoltare, puține mai sunt acele îndeletniciri tradiționale care încă supraviețuiesc.
Olăritul este, încă din perioada medievală timpurie, printre cele mai răspândite meșteșuguri. Dacă în secolele V – VII era, în mare parte, un meșteșug casnic, menit să satisfacă doar necesitățile familiale, acesta a ajuns să se transforme în timp în meșteșug specializat, finalizarea acestei etape având loc undeva spre sfârșitul secolului al IX-lea.
Olăritul ca meserie însă presupune depunerea unui efort destul de mare și cunoștințe destul de temeinice în ceea ce privește prelucrarea și modelarea lutului, mai ales că orice greșeală ar putea duce la distrugerea produsului final. Având în vedere rezistența fizică de care trebuie să dea dovadă un meșter olar, această îndeletnicire a fost destinată, în cea mai mare parte, bărbaților, femeile ocupându-se mai mult de partea de decorare.
Materia primă de bază pentru practicarea olăritului este reprezentată de argilă sau lut, scoasă din anumite locuri – puțuri cu adâncimi de 15 – 17 m. Lutul trece ulterior printr-un proces de dospire, care poate dura chiar și câteva săptămâni, perioadă în care este mărunțit și udat cu apă la un anumit interval de timp. Ulterior, bucățile de lut se frământă, procesul constând în curățarea de impurități, udare (dacă este necesar), până în momentul în care capătă un aspect unsuros. Aceste două procese sunt printre cele mai importante, ele fiind cele care asigură, în mare parte, calitatea produselor finale.
Bulgării de lut se lucrează apoi la roată, instrument de bază în această îndeletnicire, format din două discuri unite printr-un ax metalic, cel de sus fiind mai mic și utilizat pentru prelucrarea bulgărelui, iar cel de jos mai mare și utilizat pentru mișcările circulare realizate cu piciorul de către meșterul olar. Mișcările trebuie să fie destul de rapide și coordonate cu apăsarea ușoară a bucății de lut pentru modelarea treptată a acestuia, realizarea unui vas încadrându-se în circa un minut. Netezirea și finisarea pereților și gurii vasului se face cu o bucată de lemn special creată și cu o bucată de piele, în general, de căprioară. Vasul se desprinde de pe roată cu o ață, acesta fiind foarte bine lipit de disc, iar simpla sa dezlipire, fără folosirea aței, putându-i provoca distrugerea.
După modelare, vasele se lasă la uscat câteva zile, la umbră. Urmează etapa de ornamentare, prin folosirea unor instrumente precum cornul de vită cu pană de gâscă în vârf (în interiorul căruia se pune culoarea ce se scurge prin pană, care funcționează ca o peniță), vârful metalic (acesta se înmoaie în culoare și apoi se zgârâie pereții vasului), bețisorul din fire de păr de porc mistreț (pentru decoruri fine).
După ornamentare și, eventual, smălțuire, vasele se pun în cuptor și se ard, aceasta reprezentând ultima etapă.
Dacă în trecut olăritul era o îndeletnicire cu un rol mai practic, fiind folosit mai mult pentru realizarea obiectelor utile pentru prepararea, transportul și păstrarea alimentelor într-o gospodărie, în timp acesta a început să capete și un rol artizanal, obiectele confecționate fiind folosite și pentru decorarea locuințelor sau în cadrul expozițiilor de artă. Însă, la fel ca și alte meșteșuguri, și acesta este afectat de apariția produselor de serie, în acest sens reglementarea sectorului meștesugurilor tradiționale dovedindu-se necesară.

Links

Files