Alina Șerban este actriţă, dramaturg, scenaristă și prima regizoare romă de teatru şi film din România și creatoarea proiectului Fără frică – Povești din lumea noastră, prin care câțiva tineri din centrele de plasament au fost ghidați să-și creeze propriile scurtmetraje pornind de la experiențele din centrele de plasament în care au locuit în copilărie.

Alina, care atunci când era copil a petrecut o scurtă perioadă într-un centru rezidențial de stat, își dorește să facă cunoscute vocile copiilor și tinerilor instituționalizați, mentorându-i pentru a produse astfel de produse culturale.

Prin proiectul Fără frică- Povești din lumea noastră au fost organizate de ateliere de storytelling, scurtmetraje, prin care copii și tineri instituționalizați, romi și neromi, proveniți din centre de plasament, și-au dezvoltat stima de sine, autocunoașterea, creativitatea, folosindu-se de mijloace de expresie artistică. 

Fără Frică reprezintă un proiect de film inedit – șase scurtmetraje regizate, scrise și jucate de tineri instituționalizați. 

Am întrebat-o pe Alina Șerban despre impactul pe care-l are proiectul Fără frică- Povești din lumea noastră  pentru tinerii care au lucrat la poveștile filmate dar și pentru ea, ca regizoare.

În timpul lucrului la filme dar și după ce le-ați realizat, cum i-a ajutat experiența pe adolescenți? Ce îți spuneau despre acest proces, ce le-a adus vieții lor de adolescenți și tineri adulți?

Sper din toată inima că a fost o experiență pozitivă pentru ei, că au transformat din niște experiențe foarte dureroase ceva luminos de care să se mândrească și ei și comunitatea lor. Pentru mine a fost important ca noi să cercetăm cumva, realitățile acestor tineri instituționalizați și să creăm materiale culturale în care aceștia să se regăsească și mai ales vocea lor să fie reprezentată chiar de ei înșiși. Ăsta a fost scopul. 

Cum au fost aleși adolescenții pe care i-ai mentorat în realizarea filmelor?

Efectiv, castingul la mine este bazat pe voință și dorință. Dacă dorești și vrei să participi ești binevenit, indiferent de experiență. Lucrăm cu majori însă cam ăsta ar fi criteriul. Apoi, desigur, doar să-și dorească ei.  

Toate poveștile din filme sunt ale lor personale sau sunt adunate din experiențele lor dar și ale altor copii cu care au trăit/locuit în centre?

Poveștile sunt ale lor, ei au decis, noi nu am ales pentru ei ce să spună. Singurul lucru pe care i-am sfătuit să facă a fost să aleagă și ceva pozitiv, adică indiferent de ce ar fi ales, sfatul era să aleagă și ceva pozitiv de povestit tocmai ca să-i descriem într-un fel nuanțat și nu doar prin prisma unei întâmplări nefericite. 

Au lucrat la filmări chiar în centrele de plasament? Cum și-au ales colegii ca actori?

Pentru anumite zile de filmare am lucrat chiar în centre de plasament, am avut bunăvoința unor parteneri incredibili și le mulțumesc. Regizorii care doreau să-și spună povestea își decideau și actorii, în funcție de energia lor, chiar la un casting adevărat,.

Tot ce îi rugam noi pe regizorii noștri era să aibă răbdare cu actorii lor, să le explice de mai multe ori dacă e cazul despre ce e vorba în scurtmetraj, pentru că regizorii noștri, cum se întâmplă de multe ori, credeau că ceea ce ei văd în mintea lor o să înceapă lumea foarte rapid să joace, numai că necesită timp și repetiție. Dar toată lumea s-a descurcat impecabil și sunt foarte mândră de toți. 

 Ce fel de blocaje au apărut (dacă au apărut) în timpul acestui proces de scriere, regizare, filmare, montaj?

Au fost foarte multe întrebări. A fost un proiect, să zic așa, care avea un grad de dificultate ridicat, în sensul în care să iei oameni care nu au mai jucat niciodată și să-i pun să regizeze, să scrie și să spună povestea ca apoi să iasă un produs cultural cu un standard înalt, putea să fie ceva care să necesite mult mai multe luni de pregătire, mult mai mult buget și resurse.

Însă, pot să spun că a fost poate și un ajutor divin, că am avut șansa să mă întâlnesc cu oamenii cu care parcă le-a fost menit să facă asta în momentul ăsta, în viața lor, și am avut și noi norocul să asistăm la curajul lor.

Dar da, au fost blocaje în sensul în care noi ne tot gândeam cum să nu-i re-traumatizăm pe acești oameni, desigur, chiar dacă ca parte din proiect am avut și suport psihologic, dar și noi ca artiști și ca echipă încercam să le facilităm procesul creativ astfel încât să se simtă ei bine. 

Cât de important este pentru tine, ca regizoare și artistă, acest proiect, ce îți aduce?

Pentru mine este foarte important să creăm materiale culturale despre niște oameni pe care nu-i cunoaștem, despre un subiect pe care nu-l cunoaștem și mai ales să-i lăsăm pe ei înșiși să se reprezinte, și pe mine acest subiect (al copiilor din centrele de plasament) mă interesează foarte tare.

Visul ar fi să fac cumva un lungmetraj pe tema asta. Și încerc să mă apropii de acest vis în felul în care pot și sper să nu mă hazardez dar mi-ar plăcea ca unii din tinerii cu care deja lucrez să fie parte din acel lungmetraj.

Va continua proiectul și anul viitor?

Asta îmi doresc, desigur, să continui, nu depinde de mine, depinde de finanțări și de concursuri, dar ăsta ar fi planul, ca să putem continua plus că atunci când lucrezi cu tineri de acest gen nu-ți dorești să pleci din viața lor oricum. Relațiile de genul ăsta nu pot fi project based și sper ca asta să poată să înțeleagă diferiți finanțatori, că ar fi vorba de o relație de lungă durată de mentorat.

Un interviu de Oana Sandu