Material scris de jurnalista Mona Dîrțu în cadrul Laboratorului Creștem Comunități de la Bălan desfășurat între 26 – 29 octombrie 2023.

 

Cum se vede Bălanul prin ochii altora

La fel cum noi, care trăim în România, nu ne putem vedea din afară, nici bălănenii n-o pot face. Iată de ce.

Călătorul care trece prin Bălan vede, în primul rând, oamenii și muntele. Apoi vede clădiri abandonate, cum sunt fostul spital și restaurantul, și clădiri renovate, cum sunt liceul ori noua grădiniță. Vede blocuri-fantomă alături de blocuri vechi, dar locuite și blocuri proaspăt reabilitate. Și mai vede pe Google Maps că Bălanul nu mai e “locul în care se sfârșește drumul”, cum spun hărțile vechi. 


“Orașul Bălan a ieșit din izolare”, scria în octombrie 2018 “Comitatus”, ziarul Consiliului Județean Harghita, care cita din postarea prin care primăria făcuse anunțul: “Lucrul pe care puțini l-au crezut, respectiv faptul că drumul Bălan - Km 4 - Gheorgheni va fi reabilitat vreodată, s-a întâmplat. Avem inclusiv promisiunea fermă că acest drum va fi în anii următori asfaltat [...]. Pentru că Bălanul a fost în anii de după Revoluție izolat nu doar fizic (capăt de drum), dar și simbolic (nu făceam parte din familia localităților harghitene, nu eram percepuți astfel)”.

Călătorul care zăbovește mai mult aici și pune întrebări va afla cât de complicată și de plină de constrângeri e moștenirea pe care au primit-o cei din Bălan, un oraș fără extravilan, de exemplu, condamnat să se regenereze în cei 2,33 kmp ai săi; un oraș care nu are ce concesiona unor eventuali investitori în turism care ar vrea să construiască un hotel, de pildă, un parc industrial ori altceva (pentru comparație: comuna învecinată, Sândominic, are o populație comparabilă și o suprafață de 158,65 kmp).

Apoi, infrastructura apă-canal moștenită, care datează din anii ’70, “e la pământ”, așa consemna încă din 2015 “Informația Harghitei”,  iar șansa de a folosi banii europeni cu care rețeaua ar fi putut fi reabilitată și extinsă s-a pierdut demult, când vechiul consiliu local Bălan a decis prin vot retragerea orașului din asociația ADI Harviz (acel vot, motivat de o previzibilă creștere a tarifelor și de groaza de a “înstrăina” o resursă, se numără printre cauzele izolării Bălanului, înainte de 2016, la nivel de județ; azi din ADI Harviz fac parte 32 de localități ai căror consilieri locali au acceptat situația așa cum e: niște tarife mai mari în schimbul unei infrastructuri reabilitate cu finanțare europeană). 

Pe de altă parte, lecția izolării voluntare a Bălanului și, implicit, a lipsei de viziune pe termen lung, a fost motivul care i-a făcut pe doi oameni din societatea civilă să schimbe hainele de cetățeni implicați în comunitate cu cele de administratori ai comunității. “Consilierii au refuzat atunci cele 10 milioane de euro bani europeni care urmau să se investească la Bălan pentru schimbarea integrală a conductelor, stație de tratare..., spune sociologul Robert Kovacs, fondator al Asociației “Sufletul Hășmașului”, căruia toată lumea îi spune Robi. “Și atât de tare m-am supărat atunci... Atunci am avut primele discuții cu Gyuri și-am zis că trebuie să facem ceva. Eram și cei mai mari din grupul nostru de la asociație, ceilalți erau foarte tineri, elevi...”.

“Să facem ceva”. Un plan. Iar planul a fost ca profesorul de informatică Gheorghe Iojiban, Gyuri, cum i se spune  să candideze ca independent la Primărie pentru a reface relațiile pe plan județean și pentru a aduce în comunitate cât mai mulți bani europeni și, în general, un altfel de deschidere către lume, cu scopul rezolvării nenumăratelor nevoi ale locului. Gheorghe Iojiban a candidat în 2016, când a câștigat din primul tur cu 43% dintre voturi și mai apoi în 2020, când a obținut 60% dintre voturi, cu 52% în plus față de următorul clasat. Robert Kovacs a devenit, la rândul lui, administrator public al orașului și așa s-a făcut că “cei mai mari” din asociație s-au recalificat ca administratori ai întregii comunități.

Una peste alta, crede Robert Kovacs, s-au dus la bun sfârșit niște lucruri esențiale în acești ani: “Înainte am avut un singur bloc reabilitat termic în 30 de ani. Noi am reușit să facem șase blocuri dintre cele cu proprietari. Casa de Cultură s-a făcut. Grădinița s-a făcut. Fosta autogară care era așa, o ruină... Școala se face în momentul în care vorbim. La școala cealaltă, care a rămas nereabilitată, avem proiect depus... Unul dintre blocurile părăsite, chiar în centru, l-am demolat - noi putem demola doar ce-i al Primăriei. Celălalt bloc, tot din centru, e proprietate privată, dar în curs de reamenajare. La altul am depus proiect de finanțare ca să-l reabilităm termic. Și mai sunt câteva blocuri foarte urâte în partea de jos a orașului, dar care au proprietari privați. Problema e că nu reușim să-i convingem pe oameni să se asocieze în asociații de proprietari, lucru obligatoriu ca să poți aplica pentru finanțare. Acum mai avem trei blocuri în care proprietarii s-au asociat și poate că după cele trei vor mai veni cinci. Noi ne dorim, punem anunțuri la bloc, le explicăm, dar e foarte greu. Avem de-a face și cu unii oameni care au fost obișnuiți ca întreprinderea [minieră] să facă totul fără ca ei să facă nimic, să contribuie cu nimic”.

Sunt în derulare în Bălan, acum, șapte proiecte finanțate din fonduri europene, cel mai probabil vorbim de cei mai mulți bani europeni, raportat la populație, din întregul județ. Asta vine la pachet, însă, cu tot felul de dificultăți asociate poziției și statutului Bălanului. Una dintre ele: “La licitații se prezintă, în cel mai bun caz, un candidat, iar cei mai buni se orientează spre proiecte cu valori mai mari”, explică Robert Kovacs. De-aici blocaje, nerăbdare, exasperare, execuții discutabile, toate surse de nemulțumire pentru locuitori. 

În plus, dacă citești comentariile de pe contul oficial de Facebook, vezi că termenul “proiect” - “proiect depus”, “proiect aprobat”, “proiect finanțat” a devenit aproape un cuvânt rău famat pentru câțiva membri ai comunității care îl califică automat la capitolul “promisiuni, promisiuni” sau “aha, vin alegerile și iar ne vindeți gogoși” (nerăbdarea e de înțeles, fără îndoială; fapt e că un “proiect aprobat” e prin definiție doar un plan care-a primit undă verde, nu unul gata de inaugurare). Altfel, comunitatea din Bălan are, inclusiv pe Facebook, întrebări, sugestii, observații și critici argumentate față de diverse minusuri în administrarea orașului, o bună dovadă, în final, că oamenilor le pasă.

Dar așa cum harta nu e teritoriul, nici online-ul nu e teritoriul. În offline, la Laboratorul “Creștem Comunități”, s-au înscris bălăneni care s-au organizat, cu un scop sau altul, în diverse asociații, de exemplu Asociația Focus for Partnership și Micul Samaritean Matias, care pun umărul la acele probleme de pe propriul “zid al provocărilor” pe care cred că au puterea, prin implicare proprie, să le rezolve. 

Spiritul “dacă n-o să ne rezolvăm noi singuri problemele, n-o să vină nimeni să ni le rezolve” se simte și în alte inițiative civice, de pildă la Asociația “Cortul Multicolorat al Copiilor”, la cercetașii grupați în “Prietenii Exploratori” ori în inițiativa Let’s Do It Romania - o mișcare națională care mobilizează voluntari la acțiunile de curățenie. În septembrie, 433 de voluntari, elevi, profesori, membri în “Sufletul Hășmașului”, ai Cercetașilor României Bălan, rangeri de la Parcul Național Cheile Bicazului Hășmaș, oficiali locali și, în premieră, militari ai Brigăzii 61 Vânători de Munte Miercurea Ciuc, au strâns aproximativ 450 de saci de deșeuri (dintre care 100 au fost umpluți cu PET-uri). “Participăm încă de la prima ediție”, adică din 2010, spune mândru coordonatorul acțiunii, Dimitrie Handoca. “Noi am participat cu minimum 250 de voluntari la fiecare ediție. Suntem veterani, nu ne-a scăpat nicio ediție”.

Asociația “Sufletul Hășmașului”, la rândul său, se aseamănă cu un magnet care atrage pilitura de fier, dacă vă mai amintiți experimentul de la orele de fizică. În fiecare an se alătură diverselor inițiative câte-o nouă generație de liceeni, cam 30 pe an. Cuvântul cheie e “diverse” inițiative, pentru că asta le oferă adolescenților deopotrivă opțiuni printre cele mai noi proiecte: competiția “Aleargă Hășmașii”, seria de ateliere “Elevi media literați”, proiectele “Un Mentor în Suflet” ori “Inclusive Digital Democracy”, dar și șansa neașteptată cumva de a le propune “adulților din cameră” chiar ei mici proiecte pe care ar vrea să le ducă la capăt. Cam 5-6 adolescenți din fiecare generație rămân pe termen lung alături de nucleul principal al asociației, până le vine vremea să plece în alt oraș - la facultate, la un loc de muncă, în străinătate. 

Dincolo de acțiunile de voluntariat propriu-zise e cultura relațiilor personale care s-a cristalizat în timp. “Asociația a fost pentru mine un al treilea părinte”, spune Ionuț Bădărău, care și-a început voluntariatul la 14 ani și e acum unul dintre veterani. A găsit la “Sufletul Hășmașului”, mărturisește el, oameni de la care a învățat, care i-au dat alte perspective și care i-au cultivat dorința de a învăța și încrederea în sine: “Mi-am dat seama că de fapt nu sunt mai prejos de niciun om de pe pământ”, spune. “Când eram în Consiliul Elevilor aveam un sentiment de inferioritate că eram din Bălan, aveam impresia că oamenii ne cred mai proști, mai țărănoi, mai «fii de miner cu brandul mare». Dar nu e așa”. Adi Grosu confirmă: “Și eu, ca și Ionuț, mă simțeam inferior”.

***

Cam în vremea în care Ionuț avea 14 ani și voia să fie și el voluntar, fascinat fiind de colegii mai mari care aveau tricouri inscripționate și umflau baloane pentru Zilele Orașului, se nășteau Laura Basarab și Carla Doboș, care acum sunt în clasa a X-a și - începând cu aprilie 2023, când au venit la atelierele “Elevi media literați”, sunt parte din cea mai nouă generație de adolescenți care gravitează în jurul asociației. 

În noiembrie, după Laboratorul “Creștem Comunități”, Laura a scris pentru o competiție școlară un eseu despre acțiunile civice la care a participat. “Activitatea [de voluntariat] m-a pus pe gânduri, m-am simțit împlinită făcând un bine orașului [...]. Înainte de aceste acțiuni de ecologizare mereu mi-am dorit să părăsesc orașul, însă acum mi-aș putea găsi locul și contribuția mea în el”.  

A menționat, în același eseu, și una dintre semințele plantate în cele trei zile de Laborator - cea prin care “noi, voluntarii, trebuie să adunăm povești despre foștii mineri chiar de la ei [...]. Aceste povești vor fi adunate și cu timpul se vor crea mai multe lucruri pe baza lor, însă deocamdată la bază este comunicarea între tinerii voluntari și minerii pensionari”.

Gândiți-vă puțin: Laura Basarab, Carla Doboș și cei din generația lor s-au născut în anii în care, cum spunea primarul Gheorghe Iojiban - și cum spun toți cei care-au prins șocul acelor ani - “orașul efectiv s-a prăbușit”

 

Sistemul de referință al liceenilor de azi e cu totul altul. Ei nu s-au născut într-un oraș monoindustrial nevoit să-și vindece rănile, ci într-unul care a aflat că “dacă n-o să ne rezolvăm noi singuri problemele, n-o să vină nimeni să ni le rezolve”.