Prin decizia dată astăzi, 31 martie 2020, în cazul Andreea Marusia Dumitru c. României[1], Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat statul român pentru încălcarea dreptului la viață (art. 2 din Convenție) și l-a obligat la plata unei despăgubiri către victima în suma de 25.000 euro. Reclamanta este de etnie roma și a fost reprezentanta în față Curții de fundația Români CRISS.
Fundația Români CRISS apreciază această decizie că fiind deosebit de importantă întrucât constituie o recunoaștere a injustitiilor și a suferințelor prin care Andreea a trecut și, totodată, decizia aduce la lumina utilizarea abuzivă a armamentului de dotare de către poliție, pregătirea slabă a intervențiilor potențial letale de către conducerea poliției (în sensul că, nu se are în vedere folosirea la minimum a forței letale și protejarea vieților omenești), precum și modul defectuos și părtinitor în care autoritățile române, în special parchetul, au investigat acest caz.
În dată de 8 noiembrie 2005, Andreea și mama ei se îndreptau spre casă după ce făcuseră o vizită unei rude în zona Chitila, București. În drum spre casă, au traversat Gara CFR Marfă și un vagon de tren staționat pe linie. După ce mama să a coborât, în timp ce se află pe scările vagonului, Andreea, în vârstă de 15 ani, a fost împușcâtă în abdomen de un polițist de la mai puțîn de 9 metri, acesta fiind “față în față” cu ea. Andreea a căzut la pământ inconștiență și a fost transportată de familie la spital.
Conform documentației medicale, această a suferit o rana de circa 30 cm2, hemoragie masivă internă și externă, ruptură de diafragmă și multiple fracturi ale coastelor. A fost operată de urgență, iar medicii au scos din corpul sau 10 gloanțe de cauciuc și un înveliș al unui glonț. De asemenea, Andreei i s-a făcut rezectie parțială a ficatului, în urmă căreia a rămas cu o dizabilitate permanentă. A fost internată 30 zile în spital și a avut nevoie de un număr total de 55 de zile de îngrijire medicală. Rapoartele medicale au concluzionat că rănile i-au pus în pericol viață.
Autoritățile române au început o investigație imediat împotriva Andreei pentru furt de fier vechi și pentru intrarea ilegală în zona feroviară restricționată (plângere a fost clasată în 2012), dar nu au început nicio investigație cu privire la împușcarea acesteia până în dată de 1 august 2006, când Andreea Marusia Dumitru a depus o plângere penală.
Hainele cu care fusese îmbrăcâtă și gloanțele extrase au dispărut. Doctorii au declarat în cadrul investigației că le-au predat polițiștilor, iar polițiștii audiați au declarat că nu și aduc aminte să fi luat aceste probe, fapt ce arată că autoritățile nu au gestionat și conservat în mod riguros probele. Expertizele tehnice și medico-legale au fost dispuse de autoritățile române la ani de zile de la dată faptelor, lucru ce a făcut imposibilă stabilirea unor concluzii certe.
Procedurile derulate în față instanțelor de judecată din România a durat 9 ani și trei luni (din 8 noiembrie 2005 până în 25 februarie 2015), motiv pentru care CEDO a apreciat că durata a fost excesivă.
Cu privire la derularea evenimentelor, Curtea a arătat că nu a existat o pregătire sau o evaluare a riscurilor înainte de derularea intervenției poliției și a concluzionat că autoritățile române nu au fost tot ce era de așteptat în mod rezonabil pentru a reduce la minimum folosirea forței letale și pierderea de vieți omenești.
Totodată, CEDO a arătat că afirmațiile polițistului care a împușcât-o pe Andreea cum că nu ar fi văzut-o pe victima atunci când a tras au fost contrazise atât de aprecierile rapoartelor medico-legale cat și de declarația martorului sub acoperire, din care a rezultat faptul că trăgătorul și victima se aflau, mai mult sau mai puțîn, față în față.
Concluzia Curții Europene a Drepturilor Omului a fost că autoritățile române nu au căutat cu adevărat să afle ce s-a întâmplat cu exactitate în acest caz referitor la intervenția poliției din dată de 8 noiembrie 2005.
[1] Decizia CEDO este disponibilă integral, în limba franceză, pe website-ul Curții, la următoarea adresa http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-202124.