Pe 25 octombrie a fost Ziua Internațională a Conștientizării Nanismului și toată luna aceasta, Asociația Oamenilor Mici își sărbătorește membrii și beneficiarii. Vă redăm mai jos mărturia unei familii fericite.
Eu sunt Mihail, soția mea este Mirela și mezina familiei este Ana Maria, un copil mult prea energic pentru cât putem duce noi.
Povestea noastra începe puțin diferit de cele clasice, începe cu noi - părinții. Surpriza trăită de noi la nașterea fiicei este una comună, simțită și de părinții noștri când ne-am născut noi. Adică în anii ’80, perioadă când nu existau mijloace de informare, perioadă în care doctorii puneau diagnostic și numai la ei găseai un sfat, soluție sau tratament. Și eu și soția mea suntem „oameni mici”.
Aceea a fost perioada în care părinții noștri au început căutările, drumurile la medici recomandați, eforturile pentru fiecare tratament și operație posibilă pentru a ne face să „creștem” normal. În zadar însă. Tot mici am crescut și chiar nu a fost o problemă, pe lângă curiozitățile și, în același timp, răutățile oamenilor. Am avut și avem parte de foarte multă admirație, beneficii și ajutor.
Cu Mirela m-am cunoscut în timpul facultății. Ne-am căsătorit acum cinci ani și după lungi pregătiri am decis să avem fetița minunată care ne face viața mai vie. Știam la ce să ne așteptăm. Conform analizalor și testelor făcute, se confirma acondroplazia înainte de nașterea ei, dar nu ne-am demoralizat absolut deloc. Știm ce să facem, știm că trebuie să îi oferim tot sprijinul la fiecare pas pe care îl face în viața mare, mai mare decât noi. În aceeași măsură în care și noi l-am primit de la părinții noștri.
Ana Maria, fericită acasă
Alături de Asociația Oamenilor Mici am reușit să interacționăm la întâlniri extraordinare cu alți membri din asociație. Așa am văzut că nu suntem sigurii. Nu suntem singurii care refuză mila sau compătimirea. Noi luptăm, muncim și primim admirație sau respec pentru ceea ce suntem – niște oameni mici într-o lume mare.
