„Teatru egal Habet”

Autor: Oana Barbonie // Fotograf: Tiberiu-Mihail Cimpoeru

În locul bugetelor de la stat care întârzie să apară, un ONG propune copiilor din Ferentari un club unde să-și caute pasiunea după școală. Acolo e și Habet.

E trecut de ora trei după-amiaza și-n parcul Tineretului din București, vântul târăște pe aleea de la intrare o hârtie roz și te anunță că-i toamnă. Copacii mai mici hodorogesc printre copacii mai mari, iar umbrele lor pare că se îngrămădesc continuu, ca să se încălzească.

Habet, pe de altă parte, caută să-și încălzează mâinile în buzunarele gecii negre de fâș, se încolăcește pe bancă, tușește, trage de nas și spune șoptit, că n-are voce din cauza răcelii, primele versuri din piesa despre viața lui pe care a compus-o de curând: „Eu sunt născut în Ferentari, / Locul ăla unde lumea spune că sunt țigani / Dar nu e chiar așa. / Hai nu vă mai prostiți / Și țiganii au inimă/ Dar sunt toți diferiți.”

Printre strănuturi, cuvintele lui Habet se încheagă într-o poveste.

Mai întâi, a fost copilăria despre care vorbește și-n cântec. „Una zdruncinată rău de tot. Când eram mic, toată lumea mă vedea mai tăcut, mai liniștit. Pe unde mă duceam, toți mă băteau”, povestește el. Asta până s-a apucat de karate, la șase ani. În cei patru ani în care s-a tot dus la antrenamente, Habet se bătea cu sacul și se descărca. Dădea în dușmănie, cum zice el. Era mic, îl bătea lumea și nu mai voia asta. Putea cel mult să învețe să se apere.

Habet sau Ionuț, cum îi e, de fapt, prenumele, are 15 ani și e din Sălaj, o stradă pitită între Ferentari și Rahova. E un adolescent înalt și slăbuț, iar de trei luni face teatru intensiv în trupa Playhood, unde sunt adunați mai mulți copii de la Clubul de educație alternativă (CEA) înființat de Valeriu Nicolae în Ferentari, în 2010. Clubul este un program de after-school dezvoltat de Policy Center for Roma and Minorities, un ONG care caută de nouă ani să lupte împotriva prejudecăților față de minorităților etnice. Iar asta prin programe educaționale implementate prin sărăcia și gunoaiele Ferentariului.

Ce spun copiii din Playhood prin piesele lor de teatru, li se și întâmplă. Se îndrăgostesc, suferă și se descoperă, încercând să rupă cercul vicios al marginalizării și sărăciei în care se află prin educația alternativă, cum și-a propus mereu CEA.

Habet a ajuns în club în clasa a șaptea, când programul început în școala nr. 136 a prins rădăcini și-n clădirea unde a mâncat bătaie de la profesori și a terminat generala, la școala Petrache Poenaru, nr. 147. „Până la 13 ani, pierdeam timpul. Desenam, cântam. Eram ca orice copil normal de la 10 la 13 ani. Doar că, nu mă duceam în față blocului să mă joc cu mingea, ci învățam să desenez acasă, singur. Eram la școală și am ajuns al treilea copil înscris la Policy, la 147. M-am dus acolo, ca să am într-adevăr ce face.”

Se dusese ulterior să-și facă temele și să fie ajutat. Dacă până în clasa a șasea, a învățat continuu și a luat numai premiul întâi, nu pentru că i se spusese că-i bine, dar nu știa să facă altceva, spune el, după și-a zis că e timpul să se descopere. „Cei pe care îi știam mergeau la club să își facă temele. Eu am început să fac mai multe activități. M-am descoperit pe mine!”

Prima bucurie a fost că profesorii de la club erau altfel. Atenți, empatici, corecți. „În generală, a trebuit să suport niște profesori până în clasa a opta. Proful de fizică, beleaua școlii. Favoriza anumiți copii. Iar profa de română m-a bătut de câteva ori cu pexalul pentru că am întârziat la ore.”

În urma discuțiilor cu George Golița, un asistent educațional de-al clubului, a aflat că poate să se implice în mai multe activități. Primul lui curs a fost de tarabană, la școala nr. 136. A mers acolo timp de aproape trei luni, marți și joi, dar și-a dat seama că nu îl pasionează neapărat, că nu știe să bată și nu s-a mai dus. Dar de bătut, a continuat să bată în mobila casei și-n ușa de la dormitor, care a căzut din balamale. „După, am vopsit-o, ca să nu se supere mama. Am scris king (n.r. rege), că acolo dorm eu și de aia.” 

Imediat după, spre finalul clasei a opta, s-a apucat de cursuri de teatru și canto. De cântat, mai cânta în generală, în orele de muzică „când ceilalți citeau biografia lui Eminescu și mă ascultau”, zice el. Dar e prima oară când face teatru și nu oricum, ci intensiv, cu o trupă.  „I-am spus domnului Ionuț Oprea, coordonatorului nostru de la teatru, că vin și mă duceam uneori dacă aveam chef. Când am aflat că există și o trupă de teatru, am zis că gata, eu vreau să particip.”

Habet s-a dus la fiecare repetiție, a învățat textele și a avut patru spectacole: la Godot Caffe, două la Făgăraș și în parcul Livezilor, în deschiderea spectacolului „Sistem ca pe Ferentari”. În piesa „Eleva” jucată la Făgăraș, el era „bătatul indiferent față de fată până ce ea i-a spus că e gravidă”. Când vorbește despre spectacol, sprâncenele îi împing fruntea-n sus, îi gogonează ochii entuziaști și brațele îi fug ca semne explicative în aer și începe să spună replicile: „Doamne, ce mă fac? Fă și tu cezariană din aia și ai scăpat. Ce să fac, mă? Cezarină, iubire! Ce? Cezarină. Bă, boule, aia e cezariană și n-are legătură. Ce zici tu e avort și nu mai pot să fac că sunt deja în luna a cincea. Și cam așa e piesa.”

Dar la început au fost luptele, dansul, desenul. După karate, a făcut cursuri de dans la un club din cartier și a început să deseneze din ce în ce mai mult. Primul desen a fost un cerc cu un gard în cap, „pentru că așa aveam părul pe-atunci”, doi ochi și o limbă scoasă. Încercase să se deseneze pe el. Ținea creionul în mână ca un paralizat, spune el, și își imagina că va ajunge mare van Gogh. De la 13 ani, s-a apucat de lupte și nu prea a contat altceva, până a dat de teatru, ce iubește în fapt cel mai tare: „Teatrul mă descarcă maxim. Mai rău ca un sport. Intru în diferite stări și starea de confuzitate, mi-a și zis domnu' Ionuț, nu înseamnă că nu mai știi textul sau că te pierzi. Atunci începe creația. Atunci dai, într-adevăr, culoare și amploare personajului respectiv.”

Prima și prima oară când Habet a simțit asta a fost la Godot Caffe, în București, unde a avut primul spectacol. Avea, povestește el, „găuri de alea în stomac și cu fluturași, omide, cum se spune”. Îi tremurau picioarele, dar n-a uitat nicio replică din scenariu. A fost și prima oară când a apărut pe TVR 1. „E bine că m-am obișnuit cu faima, haha, de unde. Mai am multe de învățat. Sper să o fac cât mai repede pentru că îmi place ceea ce fac.”

Adunate cap-coadă, cuvintele lui Habet zgândăresc aceeași pasiune nemărginită pentru artă. Mai ales pentru canto și teatru. Visează să ajungă cu trupa Playhood la Hollywood, „nu, la Bollywood prima oară că suntem țigani și de aia”, să facă un film despre viața lui, să își facă un viitor mai strălucit.

Habet nu știe cum ar fi viața lui fără Policy Center. Spune că, înainte să se ciocnească de singurătate în pragul adolescenței, a ajuns la ei și asta i-a schimbat restul parcursului. „Mă gândesc că poate nici nu ajungeam la liceu dacă nu făceam meditații”, își spune ca pentru sine. Ieri, când au avut repetiții cu trupa la școala nr. 136, echipa TVR 1 a venit din nou, i-a filmat și l-a întrebat pe Habet cum își vedea viitorul acum câțiva ani. Le-a zis că nu era sigur și că poate se vedea cel mult un antrenor de sport, din moment ce făcea lupte. „Acum, că m-am dus la teatru și am descoperit partea asta de arte interpretative, mă văd undeva la un regizor de film, pictor, designer de interior, actor. Dacă nu, pe șantier ca tata. Glumesc! Vreau să fac muncă serioasă.”

„Teatru egal Habet”, așa și-a spus în momentul în care părinții lui au venit să-l vadă prima oară jucând la Sistem ca pe Ferentari. „Tata mai avea puțin și plângea. M-am topit. Am văzut pe fața lor că sunt mândri de mine și i-au spus-o și domnului Ionuț. Când am aflat chestia asta, am zis, Esteee! Nu mă mai las de teatru!”

Și nu se lasă!

Note explicative despre oportunitatea pe care Habet a avut-o:

Programul este susținut de asociația Human Catalyst, care a început o campanie de advocacy în februarie 2015 și cărora li s-a alăturat și Centrul de Resurse pentru Participare Publică.

„Educația nu este gratuită, în educație nu există echitate! Mai mult, măsurile luate în ultimile luni de actualul ministru al educației cresc inechitățile în sistem. Luăm doar exemplul programului “Școală după Școală” care este asigurat de la bugetul de stat de unele primării, în proporție de doar 2,7% din cazuri, iar restul familiilor care nu-și permit să plătească after school privat, nu pot beneficia de un program existent în legea educației de peste 6 ani. Și nici în acest an școlar Ministerul Educației nu finanțează acest program”, a declarat Laura Greta Marin, președinte al Asociației Human Catalyst.

Până în prezent, peste 600 de copii au pășit pragul clubului, 200 de voluntari s-au alăturat cauzei, 45 de parteneri și donațiile care au fost primite prin direcționarea a 20% din impozitul pe profit către Policy Center for Roma and Minorities au ținut în picioare un program de after-school gratuit și non-formal pentru copiii din Ferentari. Printre ei, se află și Habet.

„Clubul de Educație Alternativă este unul dintre multele exemple care a demonstrat ce beneficii aduce acest program pentru copii”, spune Oana Preda, directorul executiv CeRe.

Dacă programul „Școală după Școală” are un impact semnificativ în viețile copiilor cu care lucrează. Dacă inițiativa ar fi finanțată din bugetul de stat, schimbarea de paradigmă ar crește substanțial șansele elevilor din mediile dezavantajate de a-și continua educația și de a performa.

*****

Articol realizat de către Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, cu sprijinul financiar al Kaufland România. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziția oficială a Kaufland România.