Autor: Oana Barbonie

E sâmbătă după-amiaza și-n drumul spre stația C-tin Brâncoveanu, o pleiadă de oameni se agită deasupra scaunelor din metrou deja ocupate. Firicele de aer rece se strecoară prin crăpătura geamului, dar nici nu le simți bine că, „Urmează stația...”, așa că te ridici, îți faci loc prin mulțime, pe scări și dai cu nasul de-o vreme nehotărâtă – toamna călâie din mijlocul sezonului, cu raze aproape stinse, dar care nici așa nu te lasă să privești în sus. Afară, pe lângă huruitul mașinilor îngrămădite pe bulevard, dai de țipătul unor copii vioi încurcați de-o minge de plastic pe care o târăsc printre barierele colțuroase de beton.

Matei mă așteaptă așezat pe-un colț de bancă, la ieșirea din metrou. Poartă un tricou alb cu dungi negre, subțirele, înșirate pe orizontală, blugi, părul șaten ușor dat pe spate și un ghiozdan albastru în spinare.

Azi este un puștan de 13 ani, în prag de evaluare națională și cu speranța că, sacrificând anul acesta pentru învățat, cum spune el, va putea intra fără probleme la Școala Centrală sau la Liceul „Matei Basarab”. Oricare dintre cele două, dar la profilul Filologie. Asta pentru că de doi ani, de când cu noua profesoară, iubește franceza și vrea să ajungă „undeva sus” - poate translator, poate într-o multinațională, învățând limba în continuare.

Matei a mai făcut înot și volei și, după aproape patru ani de antrenamente, în 2012, urma să facă parte din echipa celor de la Dinamo, dar n-a fost timp suficient. Asta pentru că, pitită în suflet, o altă pasiune și-a făcut loc de aproape un vârf și jumătate de deceniu și i-a schimbat complet viața.

În câteva zile, Matei împlinește de fapt 14 ani, din care 7 de cercetășie. Când povestește, vorbește hotărât și te privește direct, nefiresc poate pentru un copil timid, care obișnuia să stea mai mereu în casă.

„Când eram mic, nu îmi plăcea să ies afară deloc pentru că nu aveam nici aceeași libertate pe care o acum, dar și preferam să stau în casă, să mă joc cu mașinuțele și mă uit la desene.” Acum, însă, nu există zi în care să nu iasă minimum o oră. „Dacă nu ies, am ticuri”, spune râzând, frecându-și explicativ degetele de genunchi.

A fi cercetaș i-a schimbat complet viziunea despre lume, pe care spune că nici n-o înțelegea prea tare atunci când s-a apucat de asta.


Cercetașii României, sursa: Facebook Org. Naț. Cercetașii României

Nici despre Organizația Națională Cercetașii României (ONCR) sau despre cercetășie, în general, nu știa prea multe. „În fapt, habar nu aveam că există.” Dar după ce-au citit despre asta într-un ziar, părinții lui Matei i-au propus să încerce. „Mi-au zis: «Hai să te ducem și pe tine, să vezi cum e. Poate o să-ți placă».”

La început nu i-a plăcut prea tare. Erau mulți copii care aflaseră ca și el de cercetășie și, curioși, s-au îngrămădit la primele activități. Chiar dacă nu se descurca cu aglomerația, Matei și-a zis să mai aștepte o perioadă înainte să ia o decizie finală. După câteva luni, mulți au renunțat, dar el s-a îndrăgostit de tot ce presupune a fi cercetaș și a rămas mult timp implicat.

Privind în urmă, Matei înțelege de ce părinții lui au luat decizia de a-l înscrie. La fel ca ei, crede că cercetășia e un alt fel de viață.

„Să fii cercetaș înseamnă să cunoști multe lucruri despre natură, despre păduri, să te descurci acolo. Dacă nu o făceam, în momentul ăsta nu știam să fac foooarte multe chestii. Acolo am prins destul de mult curaj. Azi, dacă vreau să merg undeva și nu știu locul, pot să mă duc să întreb pe cineva. Înainte mi-ar fi fost rușine.”


Cupa Izvoarelor, sursa: Facebook Org. Naț. Cercetașii României

Fiind cercetaș, Matei a învățat să sculpteze, să facă focul, construcții de camp, cortul și nu numai. A participat la zeci de campuri, dar și mai important, la două jamboree – „excursii internaționale unde vin oameni din alte țări, cum e China, spre exemplu”, explică el.

Prima și „cea mai mișto excursie din tot timpul” a fost în 2010, la Sibiu. A ținut peste o săptămână, timp în care a vizitat tot orașul, a luat la pas pădurile de lângă oraș și mănăstirile. Tot atunci, a tras prima oară cu arcul și a trăit experiența focului de tabără aprins seară de seară.

„Eram mic și știam că trebuia să mă acomodez cu lumea de acolo. Așa am început să cunosc mulți oameni. Nu știam pic de engleză, pic de franceză, așa că ne înțelegeam prin limba semnelor.”

Și a funcționat.

Mai ține minte și că mâncarea era foarte, de fapt foarte bună. „Aveam foarte multe pretenții la mâncare pe atunci. Ziceam că nu îmi place aia sau aia, dar chiar foarte bună mâncarea”, spune el, ridicându-și colțurile gurii într-un râs.

„Și știi că sunt mai multe categorii: lupișori, temerari?”, mă întreabă.
„Habar nu am. Explică-mi!”
„Lupișori, temerari, exploratori, lideri și seniori. Lupișorii sunt în grupa cea mai mică. După, temerarii care sunt un pic mai avansați. Exploratorii, care sunt și mai avansați. Liderii care ajung să îi îndrume pe lupișori, temerari și exploratori și seniorii care sunt cei mai mari. Cei mai puternici, într-un fel.”
„Și pe atunci, la Sibiu, erai lupișor, nu?”
„Da, eram cu lupișorii și foarte mulți copii de la exploratori erau atât de drăguți cu noi. Era chiar foarte frumos să te știi în grija tuturor, să te simți în centrul atenției, că na, eram mici și mai drăguți.”


Cercetași temerari și lupișori, sursa: Facebook Org. Naț. Cercetașii României

Acum, Matei e temerar, iar la anul va fi explorator, că trece la liceu. Ține de vârstă, aflu de la el. Temerarii sunt deja niște oameni cu experiență care ajută cu drag grupele de lupișori. Așa se întâmplă mereu și nu am auzit oameni nemulțumiți de grupul temerarilor.

„Dacă ar veni un copil la tine să te întrebe de ce să fie cercetaș, ce i-ai spune?”
„I-aș spune că stilul ăsta de viață îl face să vadă altfel totul, reușește să-l maturizeze de când este mai mic. Bine, în unele aspecte nu e bine să te maturizezi, dar este foarte bine să înveți să faci și alte chestii. Nu tot timpul să stai să joci fotbal și atât. Să vezi cum se face un foc, să faci o construcție. Prima mea construcție a fost într-un camp. O bancă. Mare! Doar eu singur am construit-o. Din niște buturugi cu alte lemne. Inițial nu a fost foarte stabilă, dar i-am pus dedesubt un placaj și după am stat perfect pe ea. Atunci aveam vreo 11-12 ani.”

Două momente sunt definitorii pentru Matei cercetașul.

Primul propune o întoarcere timpurie, chiar la începutul acestei experiențe, când a învățat să facă focul de unul singur. Ține minte că se uita la televizor și dacă ochea pe cineva făcând asta zicea că-i „nasol, uite-l și pe ăsta ce face”. Când ești față-n față cu focul, simți altfel lucrurile, povestește Matei. „Ca și cum tu îl stăpânești. Când te încălzește, simți că e cu tine. Că face parte din tine. Lucrurile astea îmi plac foarte tare.”

Odată cu cel de-al doilea moment, Matei a realizat cât de important e să fii cercetaș și să poți ajuta aplicând ce ai învățat la ateliere:

„S-a întâmplat într-un camp. Era iarnă și un băiat căzuse cu piciorul într-o groapă mare cu zăpadă pe care nu o văzuse și și-a rupt piciorul. Era speriat și disperat că nu știa ce să facă. În primul rând, l-am consolat, iar după am început să aplic metodele prin care să îi țin piciorul okay. Adică, în cazul ăsta, tu trebuie să îi pui două bețe aici, lângă genunchi și să i le legi cu o eșarfă. Așa poate să își țină piciorul drept când îl ridici. Nu are voie să-i miște piciorul, ca să nu se întâmple altceva. Chestia asta s-a întâmplat cred că acum trei ani și m-a făcut să înțeleg că da, poți și trebuie să aplici ce înveți de la cercetași în permanență.” 

Astăzi, după atâția ani, zgândărești pasiunea pentru cercetășie nu doar în hotărârea cu care Matei vorbește despre ea, ci luând pe rând, ca într-un inventar, în tot ce-a trăit el alegând să rămână la primele ateliere. A mers la aproape toate campurile organizate prin țară, care-s peste zece, în cei șapte ani de cercetășie. Uneori se întâmpla ca acestea să fie la final de săptămână, iar atunci cerea scutire de la școală pentru zilele de joi și vineri ca să fie cercetaș, tocmai pentru că își dorea foarte mult să participe. Erau multe teme de recuperat după, dar faptul că se apuca de ele cu amintirea ultimului camp îl motiva și mai tare.

Mai mult, Matei a adunat din toate experiențele vreo 30 de insigne pe care le-a câștigat după fiecare activitate. Toate prinse de uniforma oficială, o cămașă maro, cu insigna oficială a organizației pe braț.

Chiar și cei mai buni prieteni pe care îi are, Matei i-a găsit printre cercetași. David este unul dintre aceștia. Când nu aprind focul și nu merg la întâlnirile de cercetași din licee sau parcuri, ce doi se întâmplă să caute comori prin pădurea Băneasa.

Mâine merg în parc, dar nu ca să bată mingea, ci ca să asiste la deschiderea oficială pe anul acesta a ONCR, unde mulți cercetași vor trece la următoarea treaptă și vor face din nou promisiunea.

„Păi și ce promiteți voi?”
„Zici: Jur solemn pe Dumnezeu că voi sluji țara și practic, juri că vei fi cercetaș până la sfârșitul vieții. În fiecare etapă, fie că e cea de lupișor, temerar, explorator și tot așa, tu trebuie să juri.”
„Și tu vrei să mai fii cercetaș mult timp?”
„Depinde de cât îmi permite timpul, mai ales că voi trece la liceu, dar știu sigur că, în suflet, cercetaș voi fi toată viața. Mi-a plăcut această întâmplare și această schimbare a vieții și chiar a fost un lucru foarte creativ și bun pentru mine. Deci voi încerca foarte tare să rămân cu ei.”


De Ziua Internațională a Femeii, sursa: Facebook Org. Naț. Cercetașii României

*****

Articol realizat de către Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, cu sprijinul financiar al Kaufland România. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziția oficială a Kaufland România.