Am stat de vorbă cu Claudia Costea despre provocările cu care se confruntă copiii care trăiesc în comunitatea din Pirita, aflată la marginea orașului Baia Mare, și despre cum ne putem solidariza pentru a le veni în sprijin pe termen lung.

De Ioana Ilie

După 17 ani de muncă în proiecte dedicate copiilor aflați în protecția statului, derulate de Fundația Hope and Homes for Children Romania, și în sistemul public de asistență socială, Claudia Costea a început să lucreze, în urmă cu 5 ani, cu copiii din Pirita, una dintre cele mai sărace și defavorizate comunități din țară, aflată la periferia orașului Baia Mare. Prima dată a ajuns aici aproape întâmplător, la începutul anului 2016, din dorința de a distribui câteva produse strânse prin intermediul donațiilor de Crăciun către familii aflate în dificultate. Știa că la toate marginile orașului trăiesc comunități care au nevoie de sprijin, însă în acea zi de iarnă pe care și-o amintește în cel mai mic amânunt chiar și azi, spune că drumul a dus-o aproape intuitiv către această fostă zonă industrială a orașului, care depozita, la începutul anilor ‘90, deșeurile de pirită provenite din prelucrarea aurului în perioada comunistă. Când a ajuns în mijlocul comunității, i-au ieșit în cale doar câteva mame care au rugat-o să le ajute cu medicamente pentru răcelile avansate și netratate ale copiilor lor foarte mici, însă în lunile ce au urmat avea să descopere o întreagă comunitate, dezvoltată de-a lungul anilor în mod natural în niște condiții de sărăcie și excluziune socială extreme. 

În prezent, 65 de familii trăiesc în Pirita de pe-o zi pe alta, informal, în locuințe improvizate din carton și resturi găsite la rampa de gunoi, fără acces la curent electric, apă curentă și servicii sociale de bază. Pe lângă multiplele acțiuni pe care le-a inițiat ca să mobilizeze autoritățile locale să își asume responsabilitatea față de problemele cu care această comunitate se confruntă, la începutul anului trecut, Claudia a înființat Asociația Pirita Children. Misiunea asociației este să ofere sprijin direct grupului celui mai vulnerabil din comunitate: cei peste 100 de copii, care, în lipsa accesului la educație, riscă să perpetueze cercul vicios al sărăciei în care trăiesc și părinții lor.

Cum ai început să lucrezi, propriu-zis, cu copiii din Pirita?

Din discuția pe care am avut-o prima dată când am ajuns în Pirita cu cele - aveam să număr ulterior - 8 mame cu bebeluși care mi-au ieșit în cale, am înțeles că nu au medic de familie și că fuseseră la urgență, dar nu le spitalizase nimeni. Pe moment nu am putut interveni, le-am lăsat cutia cu care venisem, pe care la ce nevoi vedeam eu în fața ochilor mi-a fost aproape jenă să o deschid, pentru că erau niște jucării foarte drăguțe, sofisticate, și niște haine pentru copii mai mari, și m-am întors la muncă. Pentru mine era o situație foarte clară, niște copii foarte mici și bolnavi care făceau parte dintr-o comunitate defavorizată, fără acces la servicii de sănătate, aveau nevoie de ajutor imediat, așa că am sesizat această situație către autorități. Inițiativa mea de atunci a iscat niște reacții, dar nu acelea de a veni și a face ceva în comunitate, ci mai degrabă de acuzații reciproce între instituții, până în punctul în care părea că situația acestei comunități nu este în responsabilitatea nimănui. “Această comunitate nu aparține orașului Baia Mare, acolo este un teritoriu abandonat de proprietari și ocupat de aceste familii care doar tranzitează zona. Vin cu căruțele din alte județe, își trimit nevestele și copiii la cerșit în oraș, merg pe rampa de gunoi și, după ce nu mai este profitabil, se duc în continuare spre alte sate și județe.“, asta se spunea oficial la momentul respectiv despre comunitate. Deci cam așa am început munca în Pirita, încercând să înțeleg cum și de când locuiesc oamenii ăștia aici și de ce este atât de ușor pentru autorități să spună că problemele cu care se confruntă ei nu reprezintă responsabilitatea noastră.

A doua zi după ce am lăsat cutia cu cadouri, m-am întors singură în comunitate cu niște medicamente despre care știam că se pot da copiilor fără rețetă, iar apoi am continuat să merg în Pirita în fiecare zi. Partea cea mai frumoasă a vizitelor mele era să-i văd pe copii cât de fericiți erau să vorbească cu mine. De foarte multe ori îi găseam singuri, le spuneam de fiecare dată cine sunt, că sunt de la protecția copilului, că vreau să înțeleg cine sunt ei, și așa am început treptat să-i cunosc și ei să aibă încredere în mine. Pentru că se apropia vara, am avut într-o zi ideea asta, să sărbătoresc împreună cu ei 1 iunie, și acela a fost un alt moment important pentru mine, în care mi-am dat seama că se poate face ceva pentru acești copii și că merită să continui cu eforturile mele. Cum în Pirita nu aveam condiții să sărbătorim, pentru că e numai noroi și mizerie, uitându-mă eu de pe câmpul unde se află comunitatea spre oraș, am văzut o clădire care la momentul respectiv era o școală, cu grădiniță la parter. M-am dus la inspectorat, am spus că vreau să facem un parteneriat și am primit acceptul lor să facem două-trei ore de activități pe 1 iunie în sediul grădiniței, cu condiția să mergem după ora 14:00, când sigur nu mai erau alți copii acolo. Am făcut rost de o donație pentru o masă caldă, m-am gândit că o să desenăm și o să ne jucăm puțin și că pentru ei va fi o bucurie. Copiii au luat foarte în serios invitația mea și s-au pregătit cum au știut ei mai bine să iasă în oraș. S-au spălat, s-au dat toți cu același spray, îmi amintesc că miroseau foarte puternic și erau toți pieptănați. Doamnele de la grădiniță au închis toate ușile și ne-au lăsat doar în hol, unde ne-au pus niște băncuțe, parte din mobilierul vechi scos din clase, pe lângă pereți, de jur împrejur. Și eu am avut niște emoții, pentru că, îți dai seama, toată lumea îmi spunea: “Copiii ăștia sunt niște sălbatici, o să vezi ce-o să se întâmple, sigur o să strice ceva pe acolo”. Dar când am intrat în grădiniță, s-a făcut liniște complet. Copiii s-au intimidat, s-au înghesuit unii în alții, nu aveau încredere să se așeze și nu s-au relaxat din prima. Așa a început munca mea cu copiii din Pirita, văzându-i acolo și văzând atitudinea grădiniței, care nici băile nu le-a lăsat deschise, așa că nu am avut unde să ne spălăm pe mâini înainte să mâncăm. 

După întâlnirea de 1 iunie, am mers la inspectorat, le-am povestit cum a fost și i-am rugat să continuăm colaborarea pentru un program de vară. Și ne-au lăsat. Ce a urmat a fost un program de vară care rămâne și la momentul de față cea mai frumoasă experiență pe care am trăit-o eu în meseria asta, cu așa multă bucurie și entuziasm, că și în ziua de azi cred că mă hrănesc din motivația de atunci. La ora 9:00 începea programul și pe copii îi găseam deja acolo. Desculți, murdari, flămânzi, nu conta, erau acolo. Scriam în fiecare zi pe pagina de Facebook Grădinița de Vară, din două motive cred: eram copleșită de bucurie că, deși făcusem foarte puține lucruri, ele aveau un impact uriaș asupra atâtor copii și voiam să le dau o replică tuturor colegilor care mă descurajaseră la toate mesele de discuție pe care le inițiasem pe tema acestor copii. “Îți bați capul degeaba, tu nu știi ce e acolo, crezi că nu au mai încercat și alții, e absolut inutil. E ca și cum ai arunca niște lucruri într-o groapă fără fund. În plus, dacă tu o să începi să faci lucruri o să vină și alții din neamurile lor, o să se umple comunitatea și o să fie un dezastru.” Luni de zile auzisem lucrurile astea și acum eu duceam copiii la programul de vară și, în afară de faptul că veneau doar copiii, care erau super bucuroși să deseneze, să se joace, să se uite la desene, nu se întâmpla nimic din toate catastrofele pe care mi le spuseseră ei. Pagina asta de Facebook a stârnit aici, local, multă vânzoleală și multă empatie. Au venit alături de mine foști colegi de la Home and Hope for Children, de la alte ONG-uri, și mă trezeam în fiecare zi la poarta grădiniței cu voluntari, cu cunoscuți de-ai mei, care aduceau covrigi, fructe, șosete și multe alte lucruri. S-au spart multe bariere în acea vară și am trăit într-o mare euforie tot acest început, dar ne-am trezit la realitate în septembrie. Până în anul acela, nici un copil din Pirita nu fusese înscris vreodată la grădiniță sau școală și ne-am dat seama că ajutorul adevărat ar fi fost, de fapt, să-i putem înscrie. 

Care au fost pașii următori în acest sens?

Aveam deja tabelul cu toți copiii, atunci erau 77 în total, de la 3-4 ani în sus, și după o evaluare indirectă a situației lor, au rezultat trei categorii: copii care conform vârstei ar fi putut fi înscriși la grădiniță, copii care ar fi putut să înceapă clasa pregătitoare și copii depășiți de vârstă, care trebuiau să intre în programul a doua șansă. Ce a urmat a fost să convocăm mese de lucru comune, cu responsabili de la Inspectoratul Școlar, Primărie, de la Protecția Copilului participam eu, și, de la prima întâlnire oficială, ne-am dat seama că ce le lipsește în primul rând acestor copii sunt actele de identitate. Cei mai mulți dintre ei nu aveau certificat de naștere, părinții lor nu aveau buletin, adică nici nu puteai dovedi oficial cine e mama, cine e tata sau ce vârstă au copiii cu adevărat. Ar fi fost nevoie de o echipă de asistenți sociali care să facă dosarele pentru înscrierea la școală a acestor copii, ceea ce era nerealist de făcut până la începerea școlii. Deci, practic, riscam ca acești copii să mai rateze un an școlar.

Noi așa ne gândeam, că singura piedică în calea înscrierii lor ține de documente și de dosar cum ar veni, așa că am obținut de la Ministerul Muncii sprijin ca acești copii să fie considerați un grup vulnerabil și înscriși la școală fără documente, urmând ca situația lor să se clarifice pe parcursul anului, conform metodologiei și legislației în vigoare. Însă când ne-am adresat școlilor din proximitatea comunității, acestea au spus nu. Unele au răspuns foarte dur și direct că nu pot primi copiii din Pirita pentru că părinții celorlalți copii o să-și retragă copiii din clasele respective. Altele au spus că învățătoarele refuză să lucreze cu copiii care vin din Pirita, o comunitate considerată ca fiind una de infractori, cu oameni foarte violenți, persoane considerate a avea tot felul de boli pentru că trăiesc în gunoi și așa mai departe. Au fost niște discuții absolut halucinante, dar cel mai dureros lucru de la începutul acelui an școlar au fost discriminarea și rasismul spuse verde în față. 

Părinții copiilor nu au știut mult timp de toată lupta asta pe care o duceam să înscriem copiii la școală, însă ce mi-a dat mie foarte mult curaj a fost că niciunul dintre ei nu a zis niciodată “Nu îmi las copilul la școală.“ sau “N-o să meargă la școală că vine cu noi la muncă.”, deși în momentul respectiv foarte mulți copii într-adevăr cerșeau pe străzi sau erau cu părinții în căruțe pe rampa de gunoi. Până la urmă, cu câteva compromisuri, copiii au început școala mai târziu, dar au început-o, iar noi am crezut că am depășit un obstacol și că ne vom relaxa un pic, însă a ieșit foarte repede la iveală că este foarte simplu să fie eliminați din școala unde ne luptasem așa de mult să fie înscriși.

Familiile nu aveau exercițiul de a fi părinte cu copii de școală și grădiniță, adică nu-și adaptaseră viața la faptul că acum copiii aveau un program al lor. Părinții își făceau în continuare treburile fără să țină cont că trebuie să culce copilul la timp, să-l trezească dimineața, să-l îmbrace, să-i dea să mănânce, toate astea erau lucruri care nu făcuseră parte din viața lor până atunci. Așa că până prin iarnă am făcut, împreună cu un grup de foști colegi și voluntary, muncă de mediator școlar. Veneam aici în comunitate dimineața, făceam turul, trezeam părinții, trezeam copiii. Eu și acum am în portbagaj sac cu șosete, pantofi de schimb, cizme de cauciuc. Lucrurile astea îți trebuie spontan și pot face diferența dacă un copil într-o zi este în școală sau nu. A fost o perioadă în care a trebuit să anticipăm în permanență: la schimbare de sezon, să fie copiii încălțați corespunzător, mergeam cu sandwich-uri la școli în pauze ca să aibă copiii ce mânca, pentru că altfel cereau să meargă acasă dacă le era foame în timpul orelor. Nu aveau bani la ei, fugeau acasă să mănânce ceva, și până se întorceau se termina școala. Primul an de școală a fost ca un mers pe sârmă pentru că școala abia aștepta să ne dovedească că elevii nu se țin, nu vin la ore, nu se pot adapta, întocmai cum ni se spusese de la bun început. 

Din fericire, la ceva timp după, am obținut o donație pe care am folosit-o să construim aici în Pirita, pentru început, un modul cu 6 dușuri pentru comunitate. A fost o bucurie foarte mare pentru că, în mod evident, copiii nu aveau cum să-și mențină igiena personală în locuințele improvizate. Dar cel mai mare vis pe care îl aveam era să găsim un loc, e adevărat că la momentul respectiv nu-mi imaginam cum am putea să avem unul aici în pustietate, în care să adunăm copiii. Pentru că suntem atât de departe de oraș, de multe ori se întâmpla să stăm în ploaie, în noroi, ca să citim sau ca să facem orice. Am reușit să facem rost de încă o finanțare și am cumpărat acest modul în care suntem și acum, care este un pic mai mare decât mărimea unei săli de clasă, cu curent electric, cu internet, izolat și cu căldură prin radiatoare electrice. Am așezat acest modul la granița comunității, pe un teren care aparține Primăriei, și el a devenit locul de desfășurare a activităților noastre și un spațiu important pentru sporirea șanselor pe care acești copii le au să rămână la școală. 

Unul dintre primele proiecte dezvoltate la modul a fost “Școala din grădină”, derulat până de curând în parteneriat cu Asociația Stea din Satul Mare. Ce a însemnat proiectul acesta pentru tine și pentru copiii din comunitate?

În primul rând, viziunea mea asupra asistenței sociale care se întâlnește cu educația este exact cea a unui grădinar. Întotdeauna m-am văzut ca un grădinar la modul simbolic și cred foarte tare în genul acesta de abordare. Trebuie pregătit terenul, puse semințele, îngrijite pe termen lung și cu încredere în ritmul lor natural de creștere. Este singura cale ca lucrurile să facă într-adevăr diferența în timp și la modul autentic. În al doilea rând, am o pasiune personală pentru grădinărit și m-am gândit că toți copiii de aici, care sunt foarte practici și care au văzut doar partea urâtă a lumii, ar merita foarte mult să vadă cu ochii lor și să simtă cu sufletul lor ce minune se întâmplă când crește o plantă, să aibă această experiență încă din copilărie și să înțeleagă grădinăritul ca pe o meserie care te poate hrăni și poate să-ți schimbe viața. 

Spațiul pe care îl avem lângă comunitate are o mică zonă verde pe care oricum ne propusesem cu copiii să o înfrumusețăm, să plantăm flori și copaci. Ei sunt foarte bucuroși vara când merg spre școală sau când se întorc de la școală spre casă că întâlnesc pe drum niște tufe sălbatice de mure. Toți copiii sunt agățați de tufele astea de mure, pentru că la ei în comunitate nu crește niciun copac. Oamenilor de aici li s-a spus de-a lungul timpului de către autorități că nu au voie să-și construiască nimic cu fundație pe acest teren pentru că nu este al lor și au avut loc constant acțiuni de demolare. Așa că nu sunt obișnuiți să gândească gospodărește, să-și gestioneze spațiul, să-și îmbunătățească felul de a trăi, pentru că totul este provizorat în viața lor, nu au fost niciodată așezați. Locuințele lor sunt temporare, munca pe rampă este de pe-o zi pe alta, de fapt, mental, toată viața lor se desfășoară la propriu de azi pe mâine. O grădină înseamnă să vezi ciclurile și să te proiectezi tot timpul înainte, pentru că plantezi, dar trebuie să aștepți următoarea etapă și apoi următoarea etapă. Le orientează copiilor mintea, din aproape în aproape, pentru viitor. 

În plus de asta, pe lângă ideea de a construi împreună o grădină, toate abilitățile sau calitățile de care ai nevoie ca să ai răbdare să înțelegi, chiar dacă nu vezi că iese imediat din pământ ceva, că la un moment dat se va întâmpla, au nevoie de o pregătire în avans, pentru că acestor copii le lipsesc lucruri fundamentale. Copiii sunt obișnuiți să mănânce multă pâine și puțină mâncare ca să fie sătui sigur, văd adulți care fumează, beau alcool, energizante, dorm în condiții proaste, fie în frig, fie înghesuiți, fie în gălăgie, deci sunt expuși la niște obiceiuri de viață foarte nocive pentru sănătatea lor. Sub conceptul acesta de stil de viață sănătos, am avut ocazia să vorbim un pic cu copiii despre tot felul de lucruri care până la acest proiect erau abstracte pentru ei. 

Și am avut răgazul și contextul necesar să intrăm un pic în profunzimea experiențelor pe care ei le trăiesc zi de zi. Există în comunitate o presiune foarte mare din partea vieții, așa cum se desfășoară ea, care îi determină pe copii să iasă foarte devreme din copilărie. Copiii mici, odată ce știu să meargă în picioare, trebuie să se descurce cu multe lucruri singuri. Copiii mai mari preiau multe din atribuțiile părinților și fac cu dezinvoltură munci de oameni mari. Cară bidoane cu apă pentru mâncare, pentru spălat, pentru cai, gătesc, înțeleg și gândesc lucrurile practic, sunt dispuși să facă efort, nu sunt leneși, dimpotrivă, simt satisfacție din a face lucruri. În Pirita și în alte comunități similare, granița dintre vârste se șterge și foarte repede se sare de la o etapă la alta. Copiii care nu merg la școală sau care renunță la ea, ajung să facă lucruri mai grele decât ar trebui la vârsta lor și să fie copleșiți de viața de adult mult prea devreme. Participarea în proiect i-a motivat pe copii să aibă preocupări de copii de vârsta lor. Dacă în rest sunt tot timpul atenți, cu ochii în toate părțile, ca să facă rost de lucruri, ca să mai ceară ceva, adică nu sunt niște copii liberi de responsabilități, în momente ca acelea pe care le-am avut în proiectul Școala din Grădină, au putut să se bucure cu adevărat de copilărie.

În ce direcție ți-ai dori să continui proiectele Pirita Children și cum le putem sprijini noi, cei din exterior?

Din punctul meu de vedere, șansele cele mai mari pe care le are această comunitate sunt legate de copii, unde noi ne și pricepem mai mult, așa că vom încerca să rămânem cât mai mult în zona asta de sprijin direct pentru cei mici. Din cauza tragediei care s-a întâmplat la început de an, când aici în comunitate au decedat doi bebeluși de 7 și 3 luni, am vrut foarte tare să dezvoltăm un program dedicat mamelor și am reușit să facem asta într-un parteneriat cu o altă asociație de aici. 80% dintre mamele care vin la modul sunt minore, nu au sprijin pentru creșterea copilului și nici nu au avut cine să le învețe. Acesta este un program pe care vrem să-l continuăm pentru că este foarte frumos și foarte important, și tot el mă duce la următorul gând. Mi-aș dori foarte mult să avem un program dedicat adolescentelor pentru prevenirea sarcinilor timpurii. Ar fi nevoie să includem aici toate fetele din comunitate cu vârste între 10 și 14 ani, să le oferim în primul rând acces la informație și să le sprijinim să conștientizeze că pot să ia decizii singure în legătură cu viața lor personală, astfel încât viața lor sexuală, emoțională de viitoare adolescente și femei să fie cât mai lipsită de traume și de evenimente care să le schimbe complet traseul vieții. 

Cât despre sprijin, cel mai important în momentul de față este voluntariatul și mă adresez acum în mod special celor care locuiesc în Baia Mare sau în proximitate. Ar fi nevoie să lucrăm individual cu copiii sau să facem activități în grupuri mai mici, iar asta înseamnă mai mulți adulți, ceea ce este o nevoie constantă. 

Apoi, noi avem câteva fonduri pe care încercăm să le ținem alimentate continuu. Unul de medicamente, pentru că un ajutor important pe care putem să-l facem este să cumpărăm la timp rețetele pentru copii, altfel ajungem la răceli netratate peste răceli netratate care se transformă în probleme de sănătate mai grave. Avem un fond pentru produsele de igienă, șampon de păduchi cumpărăm tot timpul din păcate, săpunuri, paste și periuțe de dinți, iar la capitolul acesta ne ajută și donațiile în produse. Și un alt fond acoperă cheltuielile pentru școală. Părinții nu-și permit să cumpere rechizite și atunci noi, de fiecare dată la început de an, le dăm copiilor ghiozdane echipate și pe parcursul anului școlar asigurăm caiete, stilouri și ce mai au nevoie. Contează enorm pentru că învățătoarele sunt mai motivate să lucreze cu ei dacă vin la școală pregătiți cu tot ce au nevoie. Tot pentru școală, cumpărăm dimineața 20 de sandwich-uri, pachețelul pentru cei 20 de copii care urcă în microbuzul școlar și săptămânal mâncare pentru copiii de grădiniță, care merg la program scurt. Cam astea sunt nevoile continue, constante, cu care deja copiii s-au obișnuit. Indiferent dacă părinții sunt sau nu conștienți de importanța medicamentelor la timp sau a rechizitelor sau a mâncării, copiii acum sunt. Ei se bazează în prezent că au cu adevărat un sprijin, că pot să ceară și chiar cer. Sunt foarte conștiincioși. 

 

Foto: Arhiva Asociației Pirita Children

Proiectul „Școala din grădină”, derulat în perioada octombrie 2020 - aprilie 2021 de Asociația Stea în parteneriat cu Asociația Pirita Children, a fost finanțat prin programul „În stare de bine”, susținut de Kaufland România și implementat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile.

Ioana Ilie este jurnalistă și lucrează de peste zece ani în sectorul neguvernamental, iar în prezent face parte din echipa Fundației pentru Dezvoltarea Societății Civile. Se implică în proiecte care explorează rolul social emancipator al artei și în proiecte care contribuie la construirea unei perspective feministe locale intersecționale, și scrie despre provocările sociale actuale.