Despre provocările cu care se confruntă tinerii din centrele de detenție, așa cum sunt ele percepute din interiorul sistemului de reintegrare, și despre posibile soluții pentru sprijinirea lor în procesul de reabilitare. 

De Ioana Ilie

Peste 600 de tineri trăiesc în prezent în cele 4 centre educative și de detenție destinate minorilor și tinerilor din România, aflați în conflict cu legea. Subordonate Administrației Naționale a Penitenciarelor, acestea sunt situate în patru zone din țară: Centrul Educativ Tg. Ocna (Bacău), Centrul Educativ Buziaș (Timișoara), Centrul de Detenție Brăila - Tichilești și Centrul de Detenție Craiova.

Potrivit studiului “Report on Rehabilitation Needs of Young Offenders & Training Needs of Detention Staff”, elaborat de Fundația Terre des Hommes România, cei mai mulți dintre tinerii custodiați provin din grupuri vulnerabile socio-economic, au trăit experiența instituționalizării în centrele de plasament, au părinți dependenți de alcool sau droguri, părinți aflați, la rândul lor, la închisoare sau părinți plecați la muncă în străinătate, deci nu beneficiază de sprijin din partea familiei, nici pe perioada detenției și nici după încheierea acesteia. Atât centrele educative, cât și penitenciarele pentru minori și tineri, implică beneficiarii în programe educaționale și de reintegrare socială pe toată perioada detenției, însă mulți dintre ei se întorc, atunci când sunt eliberați, în aceleași medii vulnerabile de unde provin și riscă, astfel, să rămână pe termen lung pe o pantă a infracționalității. 

Pentru optimizarea procesului de reabilitare a tinerilor privați de libertate, Fundația Terre des Hommes România derulează, de câțiva ani, proiecte de justiție juvenilă, în cadrul cărora dezvoltă practici prietenoase pentru aceștia, cu accent pe stimularea echilibrului lor psihic și a rezilienței, dar și metodologii specifice pentru profesioniștii cu care tinerii intră în contact în centrele în care sunt internați. În perioada februarie - mai 2021, 300 dintre tinerii care trăiesc, în prezent, în centrele educative și de detenție au fost implicați în proiectul Sport pentru copii și tineri privați de libertate”, menit să le dezvolte abilități sociale utile în procesul de reintegrare, prin jocuri de echipă axate pe colaborare, comunicare și exprimarea emoțiilor, și mai puțin pe competiție. Simultan, 30 dintre angajații centrelor care îi găzduiesc au fost implicați în sesiuni de instruire și coaching pentru dezvoltarea și consolidarea competențelor lor personale, sociale, metodologice și tehnice și pentru însușirea metodologiei „Mișcare, Joc și Sport”, elaborată de Fundația Terre des Hommes pentru a veni în sprijinul copiilor și tinerilor aflați în situații vulnerabile și instabile de viață. 

Cu ocazia acestui proiect, am avut ocazia să o cunosc pe Elena Iftimie, una dintre participantele la activitățile dedicate personalului centrelor, și să aflu mai multe despre realitățile cu care se confruntă tinerii privați de libertate. Elena Iftimie este de profesie chimistă, însă, după câțiva ani de lucru în cercetare, în 2007 a acceptat provocarea de a lucra în sistemul penitenciar din România. Timp de zece ani s-a implicat în domeniul prevenirii criminalității în cadrul Centrului Educativ Târgu Ocna și a interacționat intensiv cu tinerii custodiați și cu poveștile lor de viață, iar din 2018 conduce departamentul educativ al acestuia. 

Care au fost primele tale experiențe cu copiii și tinerii din Centrul Educativ Tg. Ocna?

Înainte să ajung să lucrez în sistemul penitenciar, singura mea interacțiune cu lumea aceasta a constat în faptul că la un moment dat am fost victima unui furt. Mult timp m-am gândit doar la faptul că cei care nu respectă legea trebuie aspru sancționați. Abia când am început să-i cunosc pe tinerii custodiați am conștientizat care este mediul de unde provin, dar și motivele care îi conduc, de fapt, către infracționalitate.

Pe măsură ce le-am descoperit poveștile de viață, am realizat că sunt oameni în jurul nostru despre care nu suntem conștienți că există sau pe care pur și simplu nu-i vedem. Ca mulți alții, și eu am crezut o vreme că un copil în această societate trebuie să meargă la școală, să termine liceul, de preferat să continue cu o facultate, apoi să aibă un job, să-și întemeieze o familie, traseul clasic, cum ne-am aștepta să meargă lucrurile. Dar, când am ajuns aici, am aflat că în secolul 21 încă există copii de 15, 16, 17 ani care nu știu să scrie și să citească. Și nu mă refer acum doar la acei tineri care nu au ajuns niciodată la școală, ci și la cei care au finalizat câteva clase în sistemul educațional românesc și, cu toate astea, nimeni nu a observat că, în realitate, ei nu știu nici măcar să-și scrie numele. Majoritatea tinerilor din centrele de detenție au un trecut foarte trist, cu experiențe traumatizante. Dacă mulți dintre noi considerăm copilăria ca fiind cea mai frumoasă vârstă, pentru unii este, pur și simplu, cea mai încercată perioadă din viață. 

Țin minte că m-a marcat reacția unui tânăr de 16 ani, pe care l-am învățat să coloreze. Era un băiat care venea la activități, dar nu voia să participe, nu voia să se joace, nu voia să facă absolut nimic. Stătea într-un colț și atât, doar stătea. M-am dus la el cu niște planșe de colorat din acelea pentru copii de vârste mici, cu modelul gata colorat în stânga și pagina goală în dreapta și îmi amintesc că i-a luat destul de mult să înțeleagă ce are de făcut. După zeci de minute bune în care s-a concentrat doar la desen, s-a întors cu o față fericită și a exclamat: “Ce frumos!”. Mi-a povestit ulterior că el nu a colorat niciodată, nu a țínut în mână vreun creion și că a fost crescut la o stână. Pare puțin când povestești bucuria lui cuiva, însă pentru el a însemnat enorm. M-am gândit atunci, cât de tragic trebuie să fie să ajungi la vârsta de 16 ani și să nu știi culorile? Să nu știi, de fapt, lucruri elementare pe care mulți copii le învață în primii ani de viață. După ani întregi în care am continuat să-i cunosc și să aflu poveștile acestor tineri, am ajuns la concluzia că, în mare, ele rămân cam aceleași. Cauzele, circumstanțele, factorii de risc, mediile din care provin reprezintă niște tipare care se repetă de la an la an. Doar autorii și numele lor se schimbă.  

În percepția publicului general, profilul tânărului care ajunge într-un centru de detenție este, de multe ori, unul stereotipizat, fără a fi corelat cu realitatea socială care l-a împins în sistemul penitenciar. Care sunt factorii de risc cel mai des întâlniți în traiectoriile de viață ale tinerilor și acele tipare despre care spui că le-ai identificat de-a lungul anilor în rândul acestora?

Tinerii care ajung în centrele educative sau în cele de detenție au condamnări de toate felurile, de la furturi calificate, la tâlhării, unde deja apare și factorul de violență, fapte de viol, tentative de omor, omor prin imprudență, provenit din conducerea fără permis a autovehiculelor, chiar și proxenetism. Pare de necrezut că un adolescent poate fi capabil de asemenea lucruri, dar în cazul lor, simțul supraviețuirii este dezvoltat în detrimentul sentimentului de empatie, ca parte din mecanismele de apărare pe care și le construiesc ca să poată gestiona situațiile de viață prin care trec. 

Dacă vorbim despre factorii de risc care îi aduc în punctul acesta, nu pare să fie funcțională celula de bază a societății. Familia este, de multe ori, doar un cuvânt mare, dar, de fapt, din punctul meu de vedere, acolo este problema. Cei mai mulți dintre tinerii custodiați provin din familii monoparentale sau foarte sărace, care trăiesc la limită, din familii nefuncționale, au părinți dependenți de droguri sau cu nivel atât de scăzut de educație, încât nu s-au ocupat să le asigure copiilor acces la școlarizare sau la o dezvoltare armonioasă. Lipsa educației pare să fie un fenomen în creștere când vorbim despre tinerii din centrele educative sau de detenție. Am ajuns, în prezent, la nivel de unitate, ca 30% dintre beneficiari să fie analfabeți și analfabeți funcționali, însă, dintre ei, doar 6% au zero clase, cei mai mulți au trecut, parțial, prin sistemul de învățământ. 

Pe lângă nevoia de alfabetizare, am identificat o lipsă a cunoștințelor minime despre igienă personală, în întâmpinarea căreia venim cu un program de educație pentru sănătate, dar și carențe în ceea ce înseamnă comunicarea cu ceilalți, regulile de relaționare, educația civică sau, dacă vrei, abecedarul bunului cetățean. Tinerii sunt obișnuiți să funcționeze în mediile lor fără reguli sau cu altfel de reguli și repere decât cele pe care le cunoaștem noi, așa că pe lângă faptul că îi învățăm să scrie și să citească, să se spele și de ce e nevoie să se spele, cum să respecte un program, de ce e importantă o rutină a somnului, încercăm să suplinim și “cei 7 ani de acasă”, cum se spune, pentru că, în multe cazuri, nu a avut cine să le ofere genul acesta de educație. Cât timp stau la noi, ne străduim să punem acele cărămizi de la bază, care în cazul lor lipsesc, și care, deși la prima vedere par elementare, au un impact fantastic asupra construirii și dezvoltării lor ca indivizi. 

Ce se întâmplă concret cu un tânăr care ajunge în Centrul Educativ Tg. Ocna și care sunt atribuțiile centrului după ce tânărul este eliberat?

După ce primesc o hotărâre judecătorească definitivă și ajung la noi, tinerii intră într-un program de adaptare la condițiile privative de libertate, care durează 21 de zile, timp în care sunt evaluați multidisciplinar de către toți specialiștii noștri. În primul rând, centrele educative au obligația să asigure dreptul la învățământ obligatoriu, prin urmare în cadrul centrului nostru funcționează o școală cu clasele 1-2 și  3-4, învățământ simultan, ciclul gimnazial, și o clasă a 9-a afiliată unei școli speciale din Bacău. Educatorul este cel care identifică ce carențe educative și nevoi de școlarizare au tinerii și apoi încep demersurile pentru a intra în posesia documentelor școlare doveditoare și înscrierea lor în sistemul de învățământ. Tot pe parte educativă, tinerii la care s-a identificat această nevoie intră în programul de alfabetizare, structurat pe 32 de ședințe, fiecare fiind dedicată unei litere și unei fișe de lucru. Dacă tânărul urmează să fie reținut pentru o perioadă mai lungă, se lucrează intensiv câteva săptămâni bune pentru învățarea alfabetului, iar dacă timpul nu permite un astfel de demers, atunci acesta este implicat în niște sesiuni de învățare semi-structurate, care să compenseze, măcar parțial, nevoia de alfabetizare. 

Pe partea emoțională, psihologul analizează starea psihică a tinerilor, identifică cauzele care l-au determinat să săvârșească faptele pentru care au fost condamnați, dacă sunt riscuri de suicid, auto-agresiune sau agresiune față de ceilalți, dacă există risc sau istoric de consum de droguri, pentru o intervenție psihologică personalizată. Simultan, asistentul social încearcă să cunoască care este mediul din care tinerii provin, care este rețeaua de sprijin care să-i susțină atât pe perioada detenției, cât și după, și, totodată, să medieze o legătură cu familia pentru a evita producerea unei rupturi.  

După această perioadă de 21 de zile, tânărului i se stabilește un plan de intervenție recuperativă pe cele 4 paliere: educațional, psihologic, social și cel legat de școlarizare. Aceste planuri sunt valabile doar la nivel de unitate. Singurele atribuții pe care le avem după ce tinerii pleacă din centre sunt de a colabora cu serviciile de probațiune, pentru ca ei să-și stabilească propriile proceduri pentru cei care au fost propuși pentru eliberare condiționată sau asistare zilnică, dar această colaborare se întâmplă pe o perioadă limitată. Într-adevăr, există această strategie națională de reintegrare socială prin care se urmărește crearea unei legături mai complexe între toate serviciile cu obligații pe partea de reintegrare, dar sunt unele provocări în implementare. 

În afara acestor programe personalizate, tinerii custodiați participă, în limita resurselor disponibile, la mai multe tipuri de activități prinse într-un calendar tematic, unde sprijinul și contribuția ong-urilor sunt mai mult decât binevenite. Colaborările cu mediul extern sunt extraordinare pentru că tinerii au nevoie de interacțiune diversă, să participe la activități ocupaționale în comunitate, să vadă alte medii decât cele din care provin, să interacționeze cu tineri de vârsta lor care trăiesc diferit, să cunoască modele pozitive, ca să înțeleagă că se poate și altfel. Ce putem face noi în centrul educativ, împreună cu colaboratorii din extern, este să încercăm să stimulăm în ei dorința de schimbare, cu instrumentele pe care le avem. Mai exact, să sădim niște mici semințe care ar putea avea șansa să se dezvolte în viitor.

Ce a însemnat pentru angajații și tinerii din Centrul Educativ Tg. Ocna implicarea în proiectul „Sport pentru copii și tineri privați de libertate”, derulat de Fundația Terre des Hommes România?

Adevărul este că proiectul ne-a nimerit în această perioadă grea a pandemiei, când, pentru prevenirea îmbolnăvirilor, porțile sistemului de reintegrare s-au închis și tot greul din interior a fost dus doar de noi. Nu am mai putut ieși cu tinerii în comunitate, colaboratorii din extern nu au mai putut veni în centru, activitățile la comun au fost restricționate, iar noi a trebuit să lucrăm mai mult, cu grupuri mai mici. Ca să prevenim accentuarea comportamentelor agresive, instalarea plictiselii și apariția conflictelor, am suplimentat numărul de activități cu fiecare cameră de detenție, astfel că tinerii custodiați s-au bucurat de mai multă atenție, dar pentru noi a fost obositor. Implicarea în proiect a venit, deci, într-o perioadă în care noi deja aveam un program secvențial destul de încărcat, așa că la început am fost destul de reticenți, însă, ulterior, ne-am bucurat de colaborare și, per total, toți am rămas cu plusuri din această experiență.

În primul rând, proiectul ne-a oferit ocazia să lucrăm în echipe mixte cu specialiști din mai multe sectoare de activitate, deoarece la sesiunile în care am aplicat metodologia “Mișcare, joc și sport” au fost implicați educatori, psihologi, asistenți sociali, angajați de la pază. Am reținut că metoda aceasta ne poate ajuta să gestionăm mai eficient lucrurile și voi încerca să o folosesc și în alte proiecte pe viitor, în măsura în care resursele umane, care în cazul nostru sunt limitate, îmi vor permite. Să implici un singur specialist în genul acesta de activități de grup cu tinerii custodiați este greu și neproductiv. Vârsta adolescenței oricum este una dificilă, iar acest aspect este amplificat de un nivel intelectual redus, de carențe educaționale mari și de comportamente cu tendințe agresive formate în mulți ani. Pentru noi, angajații centrului, participarea în proiect a fost utilă și pentru că am avut ocazia să-i cunoaștem pe trainerii Terre des Hommes, să îi observăm, să învățăm din comportamentele și atitudinile lor, să vedem cum gestionează o situație posibil conflictuală, lucruri pe care le putem aplica mai departe în practica noastră și, nu în ultimul rând, să folosim o nouă metodă de lucru, cu o altă perspectivă. 

În ce-i privește pe tineri, aceștia sunt foarte receptivi la orice abordare care presupune joacă. Iar metoda exersată în proiect îmbină, de fapt, activitatea de sport, cu activitatea de joc, cu o activitate de analiză și, în final, cu un proces de introspecție. Partea de autocunoaștere este semnificativă, pentru că de jucat ne jucăm cu toții, dar e important să și conștientizăm că prin joacă ne dezvoltăm niște abilități pe care le putem folosi apoi și în alte contexte. “Ce am simțit?”, “De ce am simțit?”, “Ce m-a nemulțumit?”, “Ce aș vrea să schimb?”, “Ce mi-a ieșit?”, “Ce nu mi-a ieșit?”, astea sunt niște întrebări care funcționează ca o lanternă pe care o deschizi ca să le arăți tinerilor punctele slabe, punctele forte, cauzele frustrărilor și nemulțumirilor lor. Ei nu au acest exercițiu, lucru pe care îl observăm foarte des și în activitățile de consiliere ale centrului. Dacă îi întrebăm: “Care crezi că sunt valorile tale?“, ei ne răspund “Nu știu, nu m-am gândit niciodată la asta.“ Nu știu nici măcar să-și definească foarte bine sentimentele. Deci impactul proiectului asupra lor aș spune că a fost unul puternic și mi-au mărturisit că le-ar plăcea să facem astfel de activități zilnic. De aceea îți spuneam că sunt foarte binevenite ong-urile să desfășoare actvități cu tinerii din centre. De toate felurile: teatru, dans, să învățăm să facem un flashmob, activități recreative din zona hobby-urilor, handmade, tot ce înseamnă activități ocupaționale, activități care le pot dezvolta abilități, poate chiar și origami. Probabil ne vor ieși niște dinozauri, cu toate că vrem să facem floricele, dar vor fi dinozaurii noștri. 

Sunt multe lucruri de făcut ca să-i susținem pe acești tineri, însă noi, aici, în centrele educative și de detenție putem să-i învățăm că se poate și altfel, dar nu putem schimba lucrurile de la rădăcină. Când vorbim de reintegrare socială, pentru că noi așa ne numim, structura sau sectorul de reintegrare socială, oamenii cred că penitenciarului îi revine exclusiv sarcina să-l reintegreze pe deținut sau pe persoana custodiată. Dar noi suntem doar o verigă dintr-un lanț de instituții care ar trebui să funcționeze împreună. Începând de la asistentul social de la nivelul comunei care ar trebui să știe cazurile care necesită sprijin și până la serviciile de probațiune. Noi nu avem o baghetă magică să intervenim în viețile tinerilor, pentru că la noi în unitate stau pe perioade limitate. Ce se poate face în câteva luni pentru a modifica substanțial un comportament format în 15-16 ani? Cred că e important să ne întoarcem un pic să vedem ce fel de societate avem, care sunt comunitățile care au nevoie de sprijin și să vedem cum se poate implica fiecare, de la nivelul lui, pentru a preveni ca genul acesta de povești de viață să mai existe. Poate că acești tineri învață în centru că libertatea lor nu are preț, că există și altfel de viață și că sunt capabili să se schimbe, dar dacă după ce sunt eliberați nu primesc susținere și se întorc în aceleași medii de unde au venit, care sunt șansele lor de reabilitare? Cu câțiva ani în urmă, sistemul penitenciar a implementat un proiect intitulat “Suntem produsul mediului în care trăim”. Tinerii privați de libertate nu au venit din spațiu, sunt produsul societății în care trăim. Hai să vedem cum i-am creat, cum au ajuns să fie cine sunt și ce putem schimba acolo, la rădăcină. 

 

Proiectul „Sport pentru copii și tineri privați de libertate”, derulat în perioada februarie 2021 - mai 2021 de Fundația Terre des Hommes România, a fost finanțat prin programul „În stare de bine”, susținut de Kaufland România și implementat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile.

Ioana Ilie este jurnalistă și lucrează de peste zece ani în sectorul neguvernamental, iar în prezent face parte din echipa Fundației pentru Dezvoltarea Societății Civile. Se implică în proiecte care explorează rolul social emancipator al artei și în proiecte care contribuie la construirea unei perspective feministe locale intersecționale, și scrie despre provocările sociale actuale.