Autor: Carmen Dumitrescu


Se spune că o voce onestă răsună mai tare decât zumzetul mulțimilor și, că, dacă ea este bine intenționată, poate schimba lumea. În orașul în care Liviu Dragnea și-a ridicat conacul, vocile oneste n-au această putere. Ele aproape că nu se aud...
Doar câteva mai ridică un pic tonul, din când în când, sperând că vor putea lăsa o amprentă asupra lumii delirante, în care timpul are prea multă răbdare. Atât de multă, încât uneori pare a sta în loc.

A trăi în Alexandria e o posibilitate de a te întoarce în timp. Și nu pentru că orașul ar arăta deplorabil (pentru că nu e cazul), nu pentru că nu s-ar crede în valorile democratice, nu pentru că nu s-ar dori o schimbare, ci pentru că în Alexandria oamenii trăiesc cu sentimentul că vocea lor, oricât de onestă ar fi ea, nu va determina nicio frunză să se miște altfel decât dorește vântul puterii locale. Pentru că cine se opune puternicilor zilei n-are după ce bea apă. Și lecția s-a repetat de atâtea ori, încât toți au învățat-o pe de rost. De aceea, în Alexandria, oamenii se împart în două mari categorii: cei care vorbesc și cei care stau în casă și plâng.


Vezi aici cum cei care vorbesc au protestat pe 26 noiembrie.


 Cei care vorbesc. 

Există o societate civilă în Alexandria, după cum există și numeroase voci oneste. Voci care nu tac, care își permit și să strige, și să se revolte. Puterea lor, deși mică, are de-a face strict cu dorința de a vedea că timpul nu trece fără rost pe aceste meleaguri. De a vedea că unele lucruri se schimbă, că mentalitățile evoluează, că oamenii învață să se implice nu doar atunci când ei au ceva de câștigat, ci și pentru a lăsa o urmă a trecerii lor. Căci, oricât de determinat ai fi să vezi doar partea bună a lucrurilor, în Alexandria nu poți să nu te simți ca în anii ’90. Nici comunism ad litteram, nici democrație în sine, ci o struțo-cămilă. O pată de trecut pe harta unei lumi actuale. Tinerii locului simt această confuzie și vorbesc despre ea în cel mai vehement mod cu putință.

Adrian crede că frica e un instrument în administrarea resurselor locului și nu se teme s-o spună: „Rothschild spunea: <Dați-mi posibilitatea să emit și să controlez banii unui stat și nu mă mai intereseaza cine scrie legile și nici măcar cine guvernează>. În zilele noastre, acestea par să se potrivească perfect Alexandriei, în războiul de susținere al principiilor și ideologiilor de partid. Județul nostru este atât de „democratizat”, încât unica ideologie este îmbogățirea guvernanților și implantarea fricii în orice individ care le poate strica Domino-ul!”

Cele câteva ONG-uri active la nivel județean urmăresc afirmarea artelor sau promovarea implicării tinerilor în viața publică. Catalactica, Asociația Tineri pentru Comunitate, Asociația Evoluție în Instituție și alte câteva au avut momente de succes când s-au afirmat vocile oneste, în așa fel încât au reușit să schimbe cumva percepții. De pildă, Asociația Evoluție în Instituție a declarat război în instanță monolitului local și a reușit să-și facă punctul de vedere cunoscut. Cristian Dide este un tânăr care a ajuns să se lupte pentru drepturile comunității, oarecum forțat de împrejurări. Actualmente, el este fondatorul asociației Evoluție în Instituție și are ca principal obiectiv monitorizarea activității instituțiilor publice din Teleorman. Acesta ne-a povestit felul în care a ajuns el să se implice viața comunității, ignorând frica de eventuale consecințe neplăcute, așa că dacă vreodată s-a temut să-și spună punctul de vedere, acum Cristi nu se mai teme:

„Am început asociația în anul 2016 și cred că cea mai importantă acțiune pe care am bifat-o noi până acum în județ a fost legată de Prefectura Teleorman. Inițial, a fost vorba despre o solictare directă a mea către prefectul de atunci al județului, actualmente ministru de interne, prin care i-am atras atenția că după accidentul de la Colectiv și măsurile pe care ISU Teleorman le luase împotriva mai multor agenți comerciali, Prefectura nu a făcut absolut nimic pentru a-și îmbunătăți propriile sisteme de prevenire și stingere a incendiilor. În cadrul unei audiențe i-am solicitat prefectului să pună instituția în regulă din punctul acesta de vedere. Și cea mai simplă măsură, care nu costa deloc, era să-și dea jos protecțiile de pe senzorii de fum… La intrarea în Prefectura Teleorman exista un capac pe senzorul de fum, astfel încât jandarmul de la intrare să poată fuma liniștit în instituție. După o săptămână am constatat că nu se făcuse nimic în această privință, adică nici măcar nu mă ascultase. În momentul acela am plecat direct la sediul ISU din Teleorman, am căutat pe colonelul Manole care se ocupa de prevenire și l-am rugat să facă o verificare la Prefectură. Toată lumea era uimită de ceea ce ceream. Că cineva a avut curajul să intre în Inspectoratul pentru Situații de Urgență Teleorman și să solicite o verificare la Prefectutră. A fost ceva fantastic pentru ei. Erau trei oameni în birou și încă cinci pe care nu-i cunosc și toată lumea se uita cu ochii mari la mine. Nimeni nu mai știa ce să spună. Mi-au cerut să fac o sesizare scrisă, ceea ce am făcut imediat, mi-a venit răspuns destul de prompt, într-o săptămână maxim, cum că cele sesizate de mine erau adevărate și au fost luate măsuri. Atunci am cerut să văd și eu procesul verbal. Mi s-a spus că e secret de serviciu. M-am judecat cu ei timp de 7 luni și după 7 luni am câștigat procesul la Curtea de Apel. Din procesul verbal rezulta că din amenzile toale de care era pasibilă prefectura, ISU a decis să le dea un avertisment. Am făcut același lucru și cu ITM-ul, solicitând să verifice niște firme de construcții care asfaltau în Roșiorii de Vede și aveau muncitorii în papuci. Le-am solicitat și lor procesul verbal și din nou mi s-a spus că era secret de serviciu. Din nou m-am judecat cu ei și am intrat în posesia proceselor verbale de contravenție. Acolo s-au aplicat ceva amenzi. Acum firma aceea nu mai asfaltează în Roșiri, acum se ocupa Teldrum. Purtând o discuție cu avocatul meu, am decis că e necesar să am un statut juridic pentru asta, pentru că am putea face mai multe dacă aveam statut juridic. Și astfel am fondat asociația Evoluțe în Instituție, al cărei scop principal e monitorizarea instituțiilor publice. Nu reușim să monitorizăm foarte multe pentru că bugetul este destul de mic, dar am reușit să ținem destul de activă primăria Roșiorii de Vede, cu care avem la activ vreo 3 procese, pe partea de lipsă de transparență.” – povestește Cristian Dide, fondatorul Asociației Evoluție în Instituție.

Cristian este în prezent unul dintre cei care strigă în Piața Victoriei și are o colecție impresionantă de amenzi. Nimic nu pare să-l intimideze, nici măcar îngrijorarea alor săi de acasă:

„E adevărat că există o teamă generalizată în Teleorman. Eu când mă duc să protestez în Piața Victoriei, vreau să le arăt oamenilor de acasă că se poate și să nu-ți fie teamă. În momentul de față, eu am strâns vreo douăzeci de procese verbale, deci am fost amendat de vreo 20 de ori, suma totală depășind 30.000 de lei. Oamenilor le este frică să se implice și mai ales în Teleorman, unde toată lumea depinde de instituții. Așa că lumea nu se implică în nimic fără să ceară acordul <șefilor>. Eu am încercat mai multe acțiuni civice în Teleorman, inclusiv cu elevi și nu avea nicio treabă cu partea politică. Și chiar și atunci mi s-au pus bețe în roate. Adică eu a trebuit să mă judec cu toate școlile și liceele unde am mers cu proiectul, pentru că cei din conducerea lor îndemnau copiii să nu se mai vadă cu mine, pentru că eu sunt un om rău și am interese de la ei. Toată lumea de acasă îmi spune că se tem pentru mine. Părinții și prietenii mei sunt speriați. Dar le explic că nu mai am nimic de pierdut.”

Jurnaliștii locului vorbesc și ei. Dar în limitările presupuse de timpul trecut. Așa că unii încă mai cred că scriu la Scânteia. Și sunt citiți, pentru că, asemeni lor, mulți dintre cei trecuți de a doua tinerețe simt că Revoluția a fost un moft. Și că ea n-a schimbat nimic, așa că acceptă în tăcere puterea unui Tătuc, cu nume cert și afaceri dubioase, care știe cum să le transmită teama în fiecare clipă a vieții lor. De aceea, mulți nu vorbesc. Doar stau în casă și plâng.

 Cei care stau în casă și plâng. 

Alții nu pot să tacă. Și nici ei nu sunt puțini. Uneori, se exprimă pe rețele de socializare, pentru ca ulterior să afle, la locul de muncă (de regulă legat ombilical de putere) că exprimarea ideilor neconforme are prețul ei. Cenzura e deja extremă, iar eu însămi primesc mesaje de tipul:

„Stau acasă și plâng. Mă gândesc la voi, cei tineri, care luptați pentru locurile astea care nu vă merită. Eu nu vreau să îmi pierd locul de muncă. Sper să mă înțelegeți și să știți că sunt cu tot sufletul alături de voi.”

„Aici nu se va schimba nimic, niciodată. Noi nu avem puterea să luptăm. Noi sumtem câțiva, ei sunt o mulțime. Și toți depindem de EI. Cum crezi că poți lupta cu asta? Cum să speri că vei câștiga?”

Și acestea tot voci oneste sunt, deși neasumate. Frica lor e legată de experiența altora. Lor li s-a spus, în repetate rânduri, că dacă te lupți cu sistemul, pierzi. Experiența cuvântului liber într-un județ ca Teleorman este una riscantă și chiar periculoasă.

Totuși, nu toți cei care tac stau în casă și plâng. Unii încearcă să construiască ceva, visând să lase ceva în urma lor. De pildă, o mână de tineri frumoși și determinați au luat, cu mai bine de zece ani în urmă, decizia de a înființa în Teleorman un Festival de Teatru Tânăr, care s-a transformat în fenomen. Fenomenul Ideo Ideis. Astfel, zilele de vară la Alexandria sunt mai puțin triste de când teatrul vine în oraș și mai spală din aspectul tern al cotidianului autohton. Ei au preferat să tacă și să se implice, iar urmările nu s-au lăsat prea mult așteptate. Și astfel, și în Alexandria lucruri se mișcă, atunci când există inițiativă și implicare dezinteresată. Cel mai probabil, Alexandria nu va arăta niciodată ca un oraș mare. Probabil că unele standarde vor fi întotdeauna prea înalte pentru aceste locuri. Dar valori există. Schimbarea începe cu fiecare voce care vorbește, cu fiecare idee care reușește să se afirme, cu fiecare tânăr care decide să dea puțin din el pentru ceilalți.

În Alexandria există încă speranță… Doar că ea se rostește încă în șoaptă.


Află mai multe despre ediția de anul acesta al Festivalului Ideo Ideis.


*****

Platforma stiri.ong e susținută cu sprijinul financiar al Kaufland România. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziția oficială a Kaufland România.