Cristian Dragnea este un fenomen atipic. El a plecat din România „de bine ce-i era”. Folosesc ghilimele pentru că deși avea o poziție demn de invidiat în mass-media, anii ’90 în România l-au convins că e mai bine în afară și a plecat cu bursă Erasmus în Spania, unde a rămas ceva vreme, plecând apoi cu studiile în Franța, Belgia și Germania. Eu l-am cunoscut în Berlin, după aproape jumătate de viață petrecută în afară.

Este un fenomen atipic pentru că românul din el nu a dispărut, nu este o caracteristică latentă care se dezmorțește de Crăciun. Iar ochiul său critic, călătorit și atent au făcut din el un fenomen cu care ne întâlnim foarte rar. Dar cu Cristian Dragnea ne întâlnim des: la proteste în fața ambasadelor, pe holurile facultăților, la alegerile Parlamentare din 2016.

Din totalul de 2 469 de candidați la Parlamentul României în anul 2016, (doar) 13 au fost candidați independenți. Cristian Dragnea a fost unul dintre ei. Și să ne înțelegem: e mult mai dificil să candidezi în diaspora. (mai multe aici)

„Eu nu am candidat neapărat să câștig. Situația mea de atunci se cristaliza rapid. În familie eram doi și urma să fim trei. M-am aruncat cu capul înainte, să pun și eu umărul să facem ceva. Dar e foarte dificil să candidezi independent, în diaspora. Am învățat multe lucruri despre felul în care funcționează politica, dar mai ales informații pe care nu le știa nimeni. Autoritatea Electorală a făcut totul cât se putea de ambiguu. De exemplu nimeni nu știa să îmi spună care sunt condițiile pentru a candida. Am aflat târziu, cu o lună înainte de a depune semnăturile, că îmi trebuia un număr mult mai mare de de semnături necesare, 6 000. E aproape imposibil să strângi atâtea semnături în diaspora. Nu e ca în România că stai pe stradă și explici oamenilor ce faci pentru o semnătură. E imposibil să faci asta în Berlin. Oricâtă forță de mobilizare ai avea, trebui să fii ceva star să mobilizezi 6 000 de oameni. De fapt nu mobilizarea pentru suport e dificilă, ci mobilizarea birocratică – să convingi oamenii să completeze formularul, să îl pună în plic și să se ducă la poștă. Toată lumea îmi cerea link.” – povestește Cristian Dragnea.

Din haosul necunoștinței mai găsesc rămășițe și pe blogul pe care l-a făcut Cristian în acea perioadă. A încercat să adune informația despre proces pe eucumcandidez:

O întrebare cât se poate de normală este de ce mai ești interesat, implicat după 15 ani de locuit în afară?

S-ar putea să fie și o chestiune de personalitate. Sunt oameni care datorită personalității sunt mai puțin interesați de mersul comunității. Poți să numești asta egoism sau egocentrism sau cu un interes primar spre propria persoană și propriile proiecte. Eu sunt dintre cei care au fost mereu cu un ochi deschis pentru comunitate și ca lucrurile să meargă bine. Că a fost blocul în care am stat, cartierul sau facultatea. E și o predispoziție a mea și am un spirit justițiar exacerbat care mă bagă în grupul acesta. Principiile când sunt teoretice nu mai sunt funcționale.

Cristian a studiat o vreme mate-info, dar se consideră din „generația de sacrificiu” care nu a înțeles prea bine ce se întâmplă după revoluție. A lucrat în televiziune o perioadă după care s-a reapucat de studii și a plecat cu burse în străinătate. Și asta a făcut acolo: a studiat și a predat filozofie.

Și te-ai gândit vreodată să te întorci în România?

De mai multe ori! Va fi mereu o luptă între dorință și realitatea pe care o știu foarte bine, romanțarea unei întoarceri.

Cum definești tu un cetățean activ?

Sunt oameni care deși au job-uri, sunt prezenți când trebuie să se ia acțiune. La un protest pentru o lege sau pentru păduri, pentru Roșia Montană. Sunt oameni care organizează asociații sau care organizează comunitatea (România sau diaspora). În Berlin sunt oameni care încearcă să facă asta profi, la un nivel la care noi, ăștia bătrâni nu am fost capabili să o facem. Sunt de admirat cei de la Diaspora Civică Berlin, dar și mulți alții din alte orașe.

Și cum arată oamenii cu pancarde din fața ambasadelor?

Am cunoscut un grup mare de români activi civic în diaspora. Unii dintre ei interesanți, interesați. Sunt oameni cu idei politice interesante și cu spirit de organizare puternic. Mulți sunt însă în stilul distructiv, care cred că nu are niciun sens, ca toți sunt o apă și-un pământ. Pentru ei nu există spiritul de a adăuga o picătură din forțele proprii pentru binele general. Există multe păreri distructive în comunitatea românească.

Care ar fi problema reală în aceste situații?

E ușor să fii superficial și să crezi în conspirații sau în turma de oi. E mai greu să participi și să petreci timp și energie ca să vezi ce se întâmplă. Neîncrederea este o mare problemă. În societățile pe care le-am cunoscut în acești 15 ani și care sunt blocate, similitudinea era în ruptura dintre politic și comunitate. Nu mai există funcția biunivocă. Sunt țări ca România unde politicul trăiește într-o lume separată care nu mai are legătură cu binele comunității. 

Cred că e un exercițiu pe care trebuie să-l facem, pentru că suntem o societate în care domnește neîncrederea. Trebuie să începem terapeutic să avem încredere într-un proiect sau altul. Și chiar dacă ne gândim că ar putea fi ceva greșit sau negativ, să riscăm totuți pentru a nu rămâne în faza în care nu facem nimic.
Eu recomand și donația, un gest prin care te implici ușor și îți acorzi încrederea în proiectul unui ONG sau ceva independent, cum e Casa Jurnalistului.

Ai lucrat în media deci mai știi una-alta despre acest domeniu. Care ar trebui să fie relația dintre media și cetățean?

E o întrebare complicată. Probabil e momentul să insist asupra nevoii de diversitate. Peste tot, și în politică, dar și în media. Cu cât e mai diversificată, cu atât oamenii din spatele lor, din trusturile de presă, sunt mai diverși și deconectați între ei. În România însă tendința este de centralizare a influenței din spatele diverșilor actori media. Eu am lucrat într-o media controlată de niște actori clari din societate în anii ’90.
Ideea de crowdfunding este importantă aici. Este o posibilitate de a contracara această tendință.

Fără planuri clare pentru a se întoarce în România, Cristian Dragnea este prezent cu ideile sale inovatoare și curajoase. Avantajul pe care eu îl găsesc celor din diaspora, sau celor din țările mai civilizate, este că ei trăiesc într-o continuă bună practică. Berlin-ul, atât de zbuciumat de istorie, are o infrastructură incredibilă, metrouri sub pământ și peste, stații mai mari decât Gara de Nord, bicicliști și cultură, inovație și fairness. Cu acei ochi oamenii din diaspora pot crea un viitor mai bun în țară.

Din articolul lui Cristian publicat de Scena9:

 

„Prin anii '90, într-un butic din Costineşti unde intrasem să cumpăr apă, un domn mare şi burtos, în maieu negru de firmă, care-şi ţinea cu o mâna fiul şi cu cealaltă cheia de la limuzină, i-a strigat în mod repetat tânărului timorat de la casă că e un sclav. "Sclavule!" Băiatul îndrăznise să-i ceară o bancnotă mai mică ca să nu dea tot măruntul din casă. Am văzut genul asta de interacţiune socială reproducându-se cu ajutorul spaţiilor urbane pe care le-a zămislit din plin România în ultimele două decenii. Poate n-avem bani pentru şosele şi librării, dar avem zăcăminte enorme de duşmănie, dispreţ şi egoism, cât să ne batem pe un loc de parcare sau să tăiem ultimul copac de pe stradă.”

*****

Articol realizat de către Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, cu sprijinul financiar al Kaufland România. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziția oficială a Kaufland România.