Monica Popescu este responsabilă de comunicare la Asociația De-a Arhitectura. I-a plăcut așa de mult să construiască comunități de oameni educați și cu adevărat urbani, încât se ține de treaba asta și de la mare depărtare de România. Dar am prins-o prin țară între vacanțe și ne-am bucurat să vedem ce-i mână pasiunea pentru comunicare și arhitectură.

Ce te determină să te ridici din pat și să pleci la ONG-ul tău dimineața?

În primul rând ONG-ul meu (Asociaţia De-a Arhitectura) este acasă. Lucrez de la distanţă, am nevoie doar de laptop şi de o conexiune (bună) de internet şi gata, sunt la muncă! În această perioadă (din viaţa mea) mă aflu mare parte din an în Mexic, aşa că oricât de dimineaţă m-aş trezi, în România tot după-amiază este, având în vedere cele opt ore de diferenţă de fus orar.

Lăsând la o parte semantica întrebării, motivaţia mea de a mă trezi dimineaţa vine din convingerea că, prin intermediul De-a Arhitectura, am un cât de mic impact pozitiv asupra lumii în care trăim. „Construim prin educaţie.” – stă scris în misiunea noastră, regândită în acest an, după cinci ani de activitate – două cuvinte cheie care sumarizează cam tot ce facem: educăm (începând cu cei mici şi continuând cu familiile acestora, cadrele didactice, profesioniştii mediului construit) şi construim (un oraş mai bun, comunităţi implicate).

Cam câte ore lucrezi pe zi și care e chestia pe care o faci cel mai des la birou?

Tot zic că o să contorizez, dar nu am reuşit până acum. Aş zice în medie opt ore pe zi (prietenul şi sora mea îmi repetă că e un full-time job şi au dreptate), uneori mai mult, alteori mai puţin – aici intervine flexibilitatea lucrului de acasă, îţi faci programul cum vrei sau cum ai nevoie, dar trebuie să ai o anumită disciplină şi să îţi organizezi activitatea astfel încât să permită continuitate de la zi la zi.

Cel mai des răspund la email-uri. La un moment dat Inbox-ul meu devenise un barometru al zilei: cât de ocupată o să fiu în funcţie de numărul de mesaje. Pentru că suntem împrăştiaţi în toată ţara şi pe încă două continente (eu în Mexic şi colega mea, Adriana Comănici, în Australia) mail-ul este metoda preferată de comunicare, deci inerent numărul mare de mesaje. Şi Whatsapp-ul care câştigă teren. Apoi, cel mai des, sunt pe Facebook pe pagina asociaţiei. Avem deja o comunitate de peste 6 500 de oameni care creşte organic.

Îneci frustrarea într-un pahar de bere sau preferi alte metode să te descarci?

Când lucrezi foarte mult cu oameni este imposibil să nu apară frustrări, uneori. De cele mai multe ori vorbesc despre ele, scriu, comunic. Nu cred că foloseşte nimănui să laşi lucrurile mai puţin plăcute să se adune, o bună comunicare în echipă înseamnă să poţi să spui ce te doare.

Ca metodă de descărcare funcţionează mersul la mare cu prietenii (deşi trăiesc la 2 km de plajă ajung mai rar decât mi-aş dori), un serial interesant, yoga dacă mă simt în stare.

Ești la curent cu ce cred <ceilalți> sau te-ai închis în bula ta confortabilă de social media?

Cred că sunt la curent cu ce cred „ceilalţi”. Pentru moment trăiesc într-o comunitate de expaţi şi localnici foarte variată, intru în contact cu foarte mulţi oameni şi asta te expune automat la multe păreri, în comun sau în contradictoriu.

Poate este surprinzător, dar nu am o colecţie foarte vastă de prieteni pe Facebook. Am o regulă pe care încerc să o aplic şi îmi reuşeşte în proporţie de 90%, zic eu: nu adaug prieteni pe Facebook dacă nu îi cunosc, dacă nu am interacţionat măcar minimal cu persoana respectivă. Şi fac periodic curat în listă, mai ales dacă interacţiunea este spre 0. Prin urmare „bula mea confortabilă de social media” nu este atât de confortabilă.

Te pricepi la chestiuni de tehnologie sau e dificil să fii la curent cu toate platformele moderne?

Nu cred că sunt as în ceea ce priveşte chestiunile de tehnologie, dar cred că ţin pasul cu ce se întâmplă, fie că am nevoie de ceva şi căutând, găsesc, fie că îmi recomandă cineva ceva util şi încerc, fie că văd pe Facebook-ul unui prieten şi apoi cercetez mai departe.

Cum se împacă viața de activist cu cea de familie/de gașcă/ de cuplu?

Nu m-aş considera un activist, mi se pare că are încă o conotaţie negativă din cauza sensului ataşat cuvântului înainte de ’89. Îmi e mai uşor de digerat eticheta de ONG-ist (etichetă cu care abia mă obişnuiesc alături de cea de arhitect, care este formaţia mea de bază) care şi ea la rândul ei are conotaţii nu tocmai roz în România. În străinătate nu se uită nimeni chiorâş la tine dacă spui că lucrezi într-un ONG.

Revenind la relaţia dintre viaţa ca membru într-un ONG şi cea de cuplu, nu văd o problemă. Prietenul meu o tratează ca pe oricare alt job, este perfect conştient că mă implic 100% în ceea ce fac indiferent dacă este un concurs de arhitectură, un articol într-o revistă pentru copii sau job-ul meu în De-a Arhitectura şi, ca atare, atunci când sunt probleme urgente, ştie că voi lăsa orice altceva şi mă voi concentra pe acel lucru. Recunosc, mi se „reproşează” uneori de către prieteni că sunt mereu ocupată.

Care a fost cel mai mișto moment de când lucrezi cu societatea civilă?

Dificil de răspuns pentru că de când lucrez în De-a Arhitectura  am parcurs etape foarte diferite între ele şi care au avut momente culminante, „mişto”, fiecare în parte.

Primul-primul a fost când eram voluntar la clasă în cadrul cursului „De-a arhitectura în oraşul meu”. Este primul nostru proiect – un curs de arhitectură dedicat elevilor din clasele III-IV care este predat în tandem cadru didactic-arhitect îndrumător. După un an de mers la clasă o dată pe săptămână, am primit un bileţel care spunea că „Arhitectura este fascinantă doar atunci când este Monica!”. Mi s-a părut mult spus, însă atunci am realizat cu adevărat pentru prima oară impactul pe care îl avem asupra celor mici, implicaţiile a ceea ce îi învăţăm şi întregul şir de raţionamente care urmează... posibilitatea că ceea ce facem va lăsa o amprentă pozitivă, că încă mai sunt speranţe, că lumea nu a luat-o total razna... 

Scrie 2 fraze prin care să demonstrezi că ești legit, că nu ești „sorosist” / „agent sub acoperire” etc.

Îmi cer scuze, dar nu pot răspunde cerinţei. Atâta timp cât eu ştiu cine sunt, ce fac şi ce impact au acţiunile mele, nu consider necesar să demonstrez nimic nimănui. Am constatat din experienţe diverse că rolul meu nu este să îi conving pe alţii de x sau y lucru, ci să mă conving pe mine. Dacă eu sunt convinsă, se aliniază, natural, şi ceilalţi, prin simple conversaţii, nu demonstraţii.

Cu părere de rău spun că în România încă mai suferim de diverse afecţiuni precum „teoria conspiraţiei”, „mania persecuţiei” şi ideea că toţi suntem făţarnici şi încercăm să furăm. Poate pentru că asta vedem expus la televizor sau poate pentru că sunt şi oameni aşa? Nu ştiu. Eu încerc să iau lumea de bună, să cred ce mi se spune şi să nu suspectez că cineva mă minte de la bun început... până la proba contrarie. Call me naive... Mai bine aşa, decât plafonat, cinic şi acru.

Care e ideea genială de proiect pe care nu ai putut/apucat să o implementezi niciodată?

Hmmm... avem mereu câte o idee nouă. Scriem proiecte pentru aceste idei, uneori ne ies, alteori nu. În De-a Arhitectura avem o idee cu un pavilion mobil pe care să îl putem plimba în toată ţară şi să ajungem cu activităţile noastre educaţionale în locuri mai puţin accesibile, fie că sunt în oraş sau în rural. Încă aşteptăm the perfect match ca să punem în practică ideea.

Personal, am idei (nu ştiu cât de geniale) care sunt la crescut şi care sper în curând să prindă viaţă. Sunt în buzunar pentru că nu am găsit timpul necesar să depun efortul de care au nevoie ca să prindă aripi. Nu vi le spun pentru că nu îmi place să pun boii înaintea carului...

Care ar fi (3) tag-uri pentru tine?

#deaarhitectura #PerfectionistaDarMaTratez #PlayingWithMyLimits