Ștefan Dărăbuș este unul dintre acei oameni care nu se mulțumesc cu starea de fapt și care își depășesc limitele confortului pentru a aduce o schimbare. Din 1997 el încearcă să aducă reformă în sistemul românesc de protecție a copilului, iar din 2003 ocupă poziția de director național la Hopes and Homes for Children, a cărei misiune este să fie catalizatorul eradicării globale a instituționalizării copiilor. Cu el am discutat pentru a vedea ce înseamnă 17 ani alături de sectorul neguvernamental.

 

Cum ai ajuns să lucrezi în sectorul neguvernamental? A fost o întâmplare sau chiar îți doreai asta?

A fost o întâmplare. Am fost rugat să traduc pentru niște englezi care veniseră în vizită la un orfelinat. Eram student în anul doi. După ce am lucrat cu ei o zi, am ținut legătura. Au decis să vină în Maramureș să facă atât cât puteau pentru copiii din orfelinatul acela (era la Cavnic) și m-au invitat să lucrez pentru ei. De atunci, am rămas în domeniu.

Care este cauza pentru care ai lupta până-n pânzele albe?

Cred în familie. Familia ne modelează și fără iubirea de care avem parte în familie, e cumplit de greu să fim pregătiți pentru viață și pentru toate obstacolele pe care ni le aduce. Aș lupta, așa cum lupt de altfel, pentru ca orice copil să poată crește într-o familie sau într-un mediu cât mai apropiat de cel familial. 

Cât de des interacționezi cu autoritățile publice și care ar fi sfatul tău pentru cetățenii care ar vrea să facă asta?

Foarte des. E un mod de lucru cotidian. Interacționez cu autoritățile publice de la nivel local, județean, național și internațional așa cum respir. E o constantă a modului de acțiune pe care l-am ales ca organizație, noi, Hope and Homes for Children. Din acest modus operandi avem sustenabilitatea programelor pe care le implementăm.
Dacă aș îndrăzni să dau un sfat celor care vor să interacționeze cu autoritățile publice, acela ar fi să aibă răbdare și să fie consecvenți și informați în demersurile lor. Să înțeleagă, înainte de toate, complexitatea acestei interacțiuni, cu bune și cu rele. Din înțelegere se naște și încrederea reciprocă, și capacitatea de a realiza lucruri și de a le duce la bun sfârșit.

Cum te relaxezi la sfârșitul unei zile obositoare?

Am patru copii, de 20 de ani (Mara), 17 ani (Aaron), 9 ani (Emma) și 2 ani (Lotti). Cel mai bine mă simt când sunt cu ei și cu soția mea. Relaxarea mea poate fi o conversație cu ei. Încerc să fiu, atât cât pot, împreună cu ei, atunci când nu sunt plecat cine știe pe unde. Din păcate, drumurile mele sunt multe. Citesc mult și ascult muzică. Scriu și îmi selectez fotografiile. Fac o plimbare, dacă am vreme, chiar o drumeție. Mă văd cu prietenii, ieșim când putem cu copiii, cu toții și ne bucurăm să fim împreună.

Cum se împacă viața de activist cu cea de familie?

Se împacă greu. Foarte greu, chiar. Cred că reversul monedei pentru amploarea programelor Hope and Homes for Children este chiar timpul extrem de redus pe care-l am cu soția, cu copiii, cu prietenii mei. Și e lucrul pe care-l regret cel mai mult.

Practici voluntariatul? Unde, cum și de ce?

Da, tot în domeniul meu, tot în comunitățile izolate, marginalizate, vulnerabile și sărace. Și pentru dezvoltarea de politici publice în protecția socială. Mai fac formări și mentoring cu oameni care vor să schimbe ceva în viața comunităților, a țărilor lor. O fac din convingerea că doar așa, arătând că ne pasă, putem să le cerem și altora să se implice în susținerea programelor pe care le fac și eu. De fapt, implicarea socială îmi vine ca o mănușă și e domeniul în care mi-e aproape imposibil să spun „nu”. De aici, o cruntă lipsă de timp pentru mine însumi și pentru familia mea.

Care e ideea genială de proiect pe care nu ai reușit să o implementezi niciodată?

Să-i fac pe oameni să se gândească la copiii care supraviețuiesc în sărăcie și în deprivări inimaginabile ca la propriii lor copii. Să-i conving să acționeze și să se implice fără să mai stea pe gânduri și fără să se complacă sub clopotul de sticlă al propriei lor bunăstări relative. Pentru că, în fond, cu toții trăim în lumea asta și nu ne putem desprinde de ceea ce e în jurul nostru. Cred că, dacă aș reuși să fac să se întâmple conexiunea asta în capul oamenilor, nu ar mai exista copii care să trăiască în lumea asta ca într-un coșmar real.

Care ar fi (3) tag-uri despre tine?

Umanist.
Tată.
Antreprenor.