Prin seria Profil de ONGist ne-am propus să vă facem cunoștinta cu cei ce alcătuiesc societatea civilă, care prin acțiunile și inițiativele lor contribuie la o Românie mai bună pentru noi toți. În vremuri în care e greu să găsești repere și exemple de verticalitate, vă invităm să vă lăsați inspirați de poveștile lor.

Iris Popescu este arhitect. Odată cu absolvirea facultății și-a dorit să găsească o ramură a arhitecturii care să o reprezinte cu adevărat. Apoi, în urma unei întâmplări din cartierul în care locuia, și-a dat seama că arhitecții joacă un rol foarte important în accesibilizarea spațiilor pentru persoanele cu dizabilități, în crearea unui design incluziv și empatic. Așa s-au pus bazele AMAis.

1. Cine este Iris Popescu?

Sunt un arhitect de 28 de ani, născută și crescută în București. Mereu m-a fermecat orașul acesta și cred că fac parte dintr-o generație care va face lucrurile altfel, măcar mai puțin superficial. Evident, sunt din generația „milenialistă”, deci mă caracterizează un fel de spirit justițiar amestecat cu o doză binevenită de naivitate.

2. Povestește-ne despre parcursul tău profesional. Cum și de ce ai ales o carieră în sectorul neguvernamental?

Cred că anul cu diploma a fost cel în care am început să mă gândesc mai serios la cum mă voi dezvolta ca arhitect și la ce am obținut din această facultate. Mi-am dat seama că, deși terminăm cei 6 ani cu licență și cu master integrat, de fapt noi nu prea suntem specializați într-o anumită direcție (pe diploma scrie ARHITECT, specializare ARHITECTURĂ și atât). Poate nu este general valabil, dar de aici am început să-mi pun tot felul de întrebări și am simțit nevoia să-mi aleg un subiect de diplomă pe care să-l pot dezvolta ulterior, în activitatea de architect, poate într-o specializare utilă (societății).

În anul acela locuiam chiar în Vatra Luminoasă, cartier în care, văzând un cuplu de nevăzători la plimbare cu bebelușul lor, mi-am dat seama că în școală nu s-a discutat despre proiectarea pentru persoane cu deficiențe de vedere. Așa am găsit subiectul pentru diplomă și, de fapt, domeniul în care îmi doream să mă specializez ca arhitect. La noi în facultate se pune foarte mult accentul pe imagine, pe randări etc. În ceea ce privește accesibilizarea mediului construit, în cei 6 ani (din generația mea – poate acum s-au mai schimbat lucrurile) s-a pus maxim problema unei rampe de acces pentru fotoliul rulant. Nici vorbă de soluții de accesibilizare pentru celelalte dizabilități, nici vorbă de design incluziv, nici vorbă de empatie. Am aflat de situația din România, de problemele cu care se confruntă persoanele cu dizabilități, mi-am dat seama că responsabili pentru asta  suntem și noi, arhitecții. De altfel, natura profesiei noastre ne obligă la responsabilitate față de comunitatea în care lucrăm, deci și față de accesibilizarea mediului construit. Am observat și diferența foarte mare de atitudine dintre noi – ca societate – și “Vest”: La noi nu există activități comune, de socializare și integrare a persoanelor cu dizabilități, se merge mai degrabă pe o filozofie de genul “out of sight, out of mind” (dacă nu îmi sare în ochi, înseamnă că nu este o problemă). În consecință, diploma mea s-a bazat tocmai pe crearea unei platforme de socializare între cele două părți – tipici și persoane cu deficiențe – prin proiectarea unui spațiu incluziv care găzduiește activități comune.

Eram deja setată să urmez această cale a designului incluziv, dar văzând întâmplător pe internet un concurs pentru un internship la Guvernul României, m-am gândit că acesta este momentul să încerc să fac “dreptate”.

Astfel, pentru aproape un an de zile, am lucrat în cadrul Guvernului României, Direcția Coordonare Politici și Programe. Mai întăi ca intern si apoi ca angajat. Cel mai important lucru pe care l-am învățat este că sunt foarte multe lucruri de reparat în România, dar puțini se ocupă de domenii pe care le stăpânesc sau pentru care au fost pregătiți. Așa am luat decizia de a mă reîntoarce la arhitectură și a mă implica serios în punerea științei mele în folosul societății. Am co-fondat AMAis (Asociația Metodelor Alternative de Integrare Socială), alături de Andreea Tănase și am început să utilizăm cunoștințele de proiectare în acțiuni sociale. Apoi s-au alăturat echipei și alți arhitecți – Mihaela Șerban, Sabrina Ahmad și Alexandra Anastasiu – care de fapt formează baza AMAis pe partea de proiectare incluzivă. Am reușit să formăm o echipă pluridisciplinară cu care “construim” și inventăm contexte de socializare între persoanele tipice și cele cu dizabilități (Alex Cucu – programator, Ioana Enache și Andreea Nechifor – comunicare, Oana Totoreț – coord. Voluntari, Teodora Sârbu – psiholog).

Deja m-am lungit! În concluzie, nu am ales o carieră în mediul ONG, ci dorindu-mi să mă dezvolt ca architect util societății, am ajuns să lucrez destul de mult în mediul ONG. În paralel lucrez și la o firmă de mobilier și amenajări – Kinnarps România – și imi dezvolt lucrarea de doctorat prin care îmi propun definirea unui nou program de arhitectură – Clubul de mobilitate urbană. De fapt, toate cele trei activități pe care încerc să le fac în paralel se completează și mă fac să fiu un arhitect mai bun.

3. Care a fost cea mai mare reușită de până acum? Dar nereușita din care ai învățat cel mai mult?

Cred că cea mai mare reușită a AMAis este Clubul de Mobilitate Urbană Senseability. Este un proiect pe care îl modelăm și îl eficientizăm în timp real, dar este și cel prin care am putut vedea rezultate impresionante (pentru noi). Ne-am bucurat enorm să vedem că după un an de CMU avem participanți cu deficiențe de vedere care acum merg neînsoțiti prin București, deși unii dintre ei la început nici nu mânuiau bine bastonul, să vedem că s-au format cupluri sau relații de prietenie și, poate cel mai important, că am reușit să inspirăm câțiva participanți (și tipici, dar și cu deficiențe de vedere) să ia inițiativă și să desfășoare activități proprii în cadrul CMU.

Cea mai mare nereușită? Cred ca o nereușită care a avut o mare contribuție la apariția AMAis a fost jurizarea proiectului de diplomă. Nu am reușit atunci să-l conving pe șeful comisiei că este mai util să creezi contexte de socializare decât să construiești centre/cămine (care de fapt izolează persoanele cu dizabilități). După 4 ani de la susținerea diplomei, aș spune că a fost cea mai prolifică nereușită. Bonus, anul acesta PopUP Răspiua a primit și premiul categoriei “Arhitectură, intervenții și spațiul public", la Anuala de Arhitectură. – Din comisia care ne-a acordat premiul făcea parte și profesorul care acum 4 ani era șeful comisiei de diplomă. Win!

 

 

4. Care este persoana din mediul neguvernamental pe care o admiri cel mai mult? De ce?

Îmi este foarte greu să aleg o persoană, în multe ONG-uri poți găsi oameni pe care să-i admiri pentru pasiunea pe care o au și îndârjirea cu care continuă să dezvolte proiecte cu adevărat utile, indiferent de obstacole. La fel cum a făcut Cosmin Pojoranu, căruia îi mulțumesc pentru cuvintele frumoase și pentru onoarea de mă include în Dream Team-ul lui de ONG-iști, aș prefera să fac o listă: o să încep cu Funky Citizens, printre primele ONG-uri despre care am aflat când lucram la guvern și de la care înveți cât de important este pentru fiecare, ca individ, să fie bine informat și activ în societate (civilă). Alina, Cristina și toată echipa Fundației Comunitare București, care fac o treabă grozavă în a convinge mediul privat să devină responsabil social și pe care le admir pentru perseveranța lor. Andreia și Florin de la Tandem sunt niște oameni minunați care reușesc să activeze comunitatea persoanelor cu deficiențe de vedere. Florin și Tamina care au pus bazele unei comunități de makeri (Nod Makerspace) prin care susțin industriile creative. La ei am găsit know-how și asistența de care aveam nevoie pentru producția proiectelor noastre. Iulian și echipa de La Firul Ierbii, care nu renunță la București și practică arhitectura și urbanismul în interes civic, comunitar. Bogdan și echipa Code4Romania care oferă soluții și asistență IT, atât de necesare majorității ONG-urilor locale. Și evident, ar mai fi mulți dar mă opresc aici!

5. De ce Asociația Metodelor Alternative de Integrare Socială (AMAis) și nu altă organizație? Ce te leagă de ea, cum te regăsești în ea, cum te reprezintă? Ce și-a propus să facă proiectul „Răspiua! - spațiu de joacă pentru toți copiii”?

Cred că am răspuns deja referitor la AMAis și cum mă regăsesc în ea, așa că mă voi concentra pe Răspiua.

În România persoanele cu dizabilități se confruntă cu un puternic fenomen de izolare din cauza atitudinii celor din jur și a inaccesibilității mediului construit. Acest fenomen apare încă din perioada copilăriei, în spațiile de joacă - locul unde copiii încep sa devină atât conștienți de sine, cât și de diferențele dintre ei și ceilalți. Ține de noi să dezvoltăm inteligența socială a generației următoare, iar prin joacă se modelează cel mai eficient caracterul adultului de mâine. Spațiile ludice ar trebui să fie accesibile oricărui copil, indiferent de abilități. De fapt, ca în toate proiectele noastre, este vorba de un context de socializare între persoanele cu dizabilități și cele tipice.

Până acum am proiectat și produs două spații de joacă incluzive. Primul a fost realizat prin programul Mobilizăm Excelența și este un spațiu de joacă care urmează să fie remontat într-o creșă din sectorul 4. Pentru că ne-am dat seama că avem nevoie de un instrument cu care să putem ajunge la cât mai mulți copii și să fie și usor de montat în spațiul public a apărut și al doilea proiect, un spațiu de joacă mobil, incluziv. PopUP Răspiua.

Procesul de proiectare a fost unul participativ prin activități alături de copiii de la școlile speciale - focus grupuri, “playdates”, observație în spațiul de joacă. Astfel au fost colectate informații legate de preferințe, dificultăți întâmpinate la joacă și moduri de utilizare a instalațiilor de joc. Stimularea percepției senzoriale este elementul cheie al acestor spații de joacă incluzive, deoarece ajută la dezvoltarea capacității cognitive, a abilităților motrice și a interacțiunii sociale. Tratarea plurisenzorială facilitează interacțiunea dintre copiii cu diferite dizabilități/abilități.

Caracterul modular al componentelor PopUP Răspiua fac ca acesta să fie adaptabil la aproape orice context (interior/exterior), iar faptul că este mobil ajută la promovarea inițiativei de accesibilizare a spațiilor de joacă publice. PopUP Răspiua oferă posibilitatea unei experiențe personale de joacă - pentru categoriile vulnerabile - și a unei interacțiuni ludice și empatice - pentru copiii tipici.

Proiectul a fost realizat prin programul Urbaniada, finanțat de ING Bank, și pentru a-l continua vom inchiria spațiul de joacă pentru diverse evenimente, fondurile obținute fiind refolosite pentru a mai face playdate-uri gratuite în spațiile publice și pentru dezvoltarea altor spații de joacă incluzive.

 

6. Cum ai caracteriza România acum și care crezi că este cel mai important lucru care trebuie să se schimbe în societate?

România este dezamagită (nu dezamăgitoare). Cred ca este același sentiment pe care il avem cu toții. Suntem un popor divizat, frustrat, cu diferențe foarte mari între noi. Toți trăim în diverse bule sociale, cvasi-ermetice, în care îi credem doar pe “ai noștri”, care știu mai bine decât “ai lor”. Dacă ar fi nevoie să se schimbe ceva în România, cred că ar trebui să facem 3 lucruri: să avem mai multă încredere unii în alții, să colaborăm mai mult unii cu alții pentru un bine comun și să avem rabdare, să nu mai alergăm după rezultate și soluții facile.

 

*****


Proiectul Răspiua! - spațiu de joacă pentru toți copiii al Asociației Metodelor Alternative de Integrare Socială a câștigat locul I la secțiunea Incluziune Socială.

Acest articol este parte a proiectului editorial Profil de ONGist, realizat de Gala Societății Civile în parteneriat cu portalul Știri.ong.