România 2017. Sectorul neguvernamental – profil, tendințe, provocări realizează o aducere la zi a ediției anterioare și propune o perspectivă multidimensională a evoluției sectorului neguvernamental în România în perioada 2010-2016. Acesta se adresează celor interesați de (re-)cunoașterea importanței acestui sector în societatea românească.

În acestă cercetare veți putea găsi informații despre:

  • relevanța economică a sectorului neguvernamental la nivel național
  • evoluțiile și transformările din sector din ultimii 5 ani
  • cadrul legal de funcționare a ONG-urilor
  • implicarea civică și voluntariat
  • finanțare 
  • elemente legate de organizare și guvernanța internă
  • relația sectorului cu statul (+ alte entități din sfera publică) - mai jos
  • perspective despre domeniul social, civic și tineret

Sinteza de mai jos pune accentul pe  relația dintre sectorul neguvernamental și sfera publică , într-un context actual în care optimismul post-protestatar a început să dispară. Cu o administrație care pare a lucra împotriva intereselor publice și o guvernare infamă pentru decizii luate fără dezbateri și împotriva binelui general (exemplu recent), analiza relației dintre societatea civilă organizată și diferiți actori importanți în societate este foarte relevantă.

Acest capitol tratează:

  1. legile care transparentizează și oferă sectorului acces la informații de interes public;
  2. (ne-)funcționarea reprezentării societății civile în CSM și Consiliul Economic şi Social;
  3. participarea sectorului în procesul politicilor publice;
  4. relația cu mass-media, cu presa independentă;
  5. atitudinea sectorului față de acțiunile Bisericii;
  6. relația organizațiilor neguvernamentale cu partidele politice.

 


Implicarea sectorului neguvernamental în stabilirea politicilor publice a devenit posibilă în urma adoptării unor legi importante în anii premergători aderării la Uniunea Europeană. Este vorba, îndeosebi, despre Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public şi Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică. Cercetările empirice au arătat că prevederile Legii 52/2003 sunt în mare parte ignorate, mai ales la nivelul administraţiilor locale. Cu toate acestea, impactul legii rămâne important în măsura în care el conferă celor care doresc să o facă – în speţă, organizaţiilor neguvernamentale – cadrul legal pentru a solicita dezbateri publice legate de actele normative ce urmează a fi adoptate. O situaţie similară se observă în legătură cu Legea 544/2001 – autorităţile răspund în general greu şi cu întârziere solicitărilor de informaţii, uneori este nevoie de recursul la justiţie pentru a fi obligate să o facă, dar în cele din urmă mecanismul se pune în mişcare. Pentru a afla mai multe informații despre Legea 544, accesați acest link.

Conform Barometrul Liderilor ONG din 2016, 21% dintre organizaţii au solicitat, în cursul anului 2015 cel puţin o dată informaţii publice şi 13% au făcut solicitări scrise pentru dezbateri publice. Raportate la numărul total al organizaţiilor neguvernamentale, proporţiile sunt impresionante. Pe de altă parte, un număr la fel de important de organizaţii (11%, respectiv 12%) nu cunosc prevederile legilor respective. Este vorba mai ales despre organizaţii mici şi cele înfiinţate recent.


Sursa: Barometrul Liderilor ONG, FDSC, 2016

 

Reprezentarea sectorului neguvernamental în Consiliul Economic şi Social a fost deblocată după aproape 7 ani de la înființarea acestuia. Chiar și așa noua procedură de selecție a reprezentanților ONG realizată în 2015 de ministrul dialogului social a fost contestată de sector pentru lipsa de transparenţă. În urma acesteia au fost totuși numiţi 15 reprezentanți care și-au preluat mandatele la 4 ianuarie 2017. În mod similar, accesul reprezentanţilor societăţii civile în Consiliul Suprem al Magistraturii, statuat prin Constituţie, este în prezent blocat în ciuda numeroaselor contestări venite din partea societății civile (detalii aici).

Există numeroase alte organisme naţionale, considerate independente, în care societatea civilă ar avea, în mod normal, dreptul la reprezentare. Consiliul Naţional al Audiovizualului, Casa Naţională de Sănătate, consiliile de administraţie ale radioului şi televiziunii publice, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării sunt câteva exemple de instituţii carte, prin natura lor, ar reclama reprezentarea directă a sectorului neguvernamental. Chiar și acolo unde prezenţa sectorului neguvernamental în organismele colegiale a fost legiferată, ea rămâne lipsită de conţinut, fiind împiedicată să funcţioneze.


Sursa: Barometrul Liderilor ONG, FDSC, 2016

Ultimii ani au ocazionat succesul în advocacy pe teme cu impact profund asupra societății; înființarea partidelor politice cu doar trei membri, reutilizarea în scopuri sociale a bunurilor confiscate, acordarea de tichete sociale pentru menținerea în gradiniță a copiilor familiilor defavorizate sunt doar exemple.
Cu toate acestea, la nivelul administrației publice centrale și locale normele privind accesul la informații publice și transparența proceselor decizionale sunt adesea încălcate. Unul dintre efectele acestor încălcări este descurajarea organizațiilor de a replica succesele obținute și de a împiedica accesul lor în luarea deciziilor publice. Pe lângă acesta, ocolirea legilor anterior menționate anulează reușite deja obținute. Printre cele mai comune practici netransparente sunt adoptarea bugetelor publice fără consultare și abuzul de ordonanțe de urgență ale Guvernului, în situații în care urgența râmâne neînțeleasă public.
La începutul lui 2017, cele mai ample proteste civice de după 1989 (#Rezist) au fost stârnite de adoptarea de către guvern a unei astfel de ordonanțe, modificând semnificativ infracțiuni prevăzute în Codul Penal.

Un focus grup organizat în februarie 2017 pe tema implicării sectorului neguvernamental în elaborarea politicilor publice, cu consilieri locali și generali din municipiul București a identificat câteva direcții de întărire a cooperării dintre aceștia din urmă și ONG-uri. Pe de o parte, consilierii locali nu se consideră suficient de bine informați cu privire la plaja organizațiilor pe care le-ar putea implica în fiecare dintre subiectele pe care se discută, analizează sau elaborează politici publice. Pe de altă parte, consilierii au punctat și faptul că, la nivelul reprezentanților ONG, ar fi necesară o mai bună informare cu privire la legislația în vigoare, pentru obținerea unei viziuni echilibrate între ce este realizabil și ce este dezirabil.

Conform respondenților din Barometrul Liderilor ONG din 2016, 30% dintre organizații au printre principalele activități informarea, conștientizarea, cercetarea, advocacy-ul și monitorizarea politicilor publice. Ca obiect al activităților de influențare a deciziilor publice nivelul național de decizie primează, cu 19% din respondenți declarând că au formulat în 2015 propuneri către acest palier. Remarcăm însă că proporția ONG-urilor care au formulat propuneri de modificare este în ușoară scădere față de 2009, pe toate cele trei nivelurile de decizie testate.

Sursa: Barometrul Liderilor ONG, FDSC, 2016 (răspuns multiplu)


Ca și rată de succes a propunerilor depuse la nivel național, 15% din organizațile respondente au reușit, măcar într-o oarecare măsură, influențarea deciziei în direcția dorită.

În legătură cu relația sectorului neguvernamental cu alți actori precum mass-media lucrurile stau foarte diferit. Mass-media reprezintă unul dintre cei mai buni aliați al organizațiilor neguvernamentale pentru atingerea obiectivelor acestora, fie că este vorba despre campanii advocacy sau de mobilizare a publicului în jurul unor teme foarte importante, fie că răspunde necesității organizațiilor de a își face cunoscute inițiativele pentru a obține sprijin din partea cetățenilor. 45% dintre respondenții Barometrului afirmă ca presa este implicată și foarte implicată în promovarea activităților organizațiilor.

Politizarea mass media tradiționale și controlarea acesteia de către grupuri de interese politico-economice își pune amprenta și asupra modului în care aceasta reflectă organizațiile neguvernamentale. Atunci când partidele care influențează politica editorială a principalelor trusturi media văd în organizațiile societății civile adversari, ori atunci când mesajele acestora din urmă sunt critice la adresa politicilor promovate de partid, reacția trusturilor de presă partizane se aliniază cu, o amplifică sau chiar o anticipează pe cea a partidelor politice. Acest fenomen a fost extrem de vizibil în cazul campaniei electorale din 2016 și mai ales în timpul protestelor civice de la începutul anului 2017.

În ciuda acestui fapt, mediul online rămâne de fapt principalul spațiu de promovare a organizațiilor neguvernamentale. În ultimii ani se remarcă o evoluție pozitivă a sectorului de mass media independentă (chiar dacă acesta rămâne încă foarte redus), care este adesea mai receptivă la temele propuse de organizațiile neguvernamentale.

Un alt actor important în societatea românească este Biserica, deși încredea în aceasta e avut o evoluție descendentă în ultimele două decade, ajungând de la 90% la începutul anilor 2000, la 58% în 2016 (conform INSCOP, Aprilie 2016).
Temele pe care BOR le promovează pe agenda publică (ex.: poziția religiei în școli, familia „tradițională”, interzicerea avortului etc.) precum și problematica alocării cu prioritate de resurse publice pentru construcția de noi biserici (mai ales în ceea ce privește proiectul Catedralei Mântuirii Neamului) au provocat opoziția organizațiilor neguvernamentale, atât cele active în sfera apărării drepturilor omului, cât și cele active în domeniile bună guvernare și democrație. În legătură cu alocarea de resurse publice pentru aceasta, implicarea Bisericii în competiția electorală a rămas o temă constantă de preocupare pentru unele organizații neguvernamentale.

O serie de alte organizații neguvernamentale, apropiate bisericii, au devenit tot mai vizibile pe teme apropiate acesteia, ca de exemplu Coaliția pentru Familie care, cu sprijinul bisericii, a condus o campanie de succes în susținerea unei inițiative cetățenești pentru definirea expresă a familiei „tradiționale” în Constituția României. (detalii aici)

Încrederea românilor în partidele politice s-a aflat în mod constant sub media europeană și în mod substanțial sub cea pe care cetățenii o acordă celorlalți actori din sfera publică (organizațiile neguvernamentale, mass media, Biserica). Ediția de primăvară a Eurobarometrului din 2016 situa încrederea cetățenilor români în partidele politice în jurul a 13%. Institute de sondaj din România au publicat procente chiar mai scăzute (6,5% în aprilie 2015 potrivit CCSB, sau 8,3% în martie 2016 după INSCOP).

Lipsa de încredere generalizată în partidele politice se reflectă în mod evident și în interiorul organizațiilor neguvernamentale. Majoritatea organizațiilor neguvernamentale sunt mai degrabă sceptice față de deschiderea politicienilor pentru dialog. Astfel, peste 70% dintre respondenți nu cred că politicienii din România încurajează dezbaterea publică.

Partidele politice au privit cu îngrijorare valul de mobilizare civică din ultimii ani, începând cu protestele din ianuarie 2012 care au condus la demiterea Guvernului Boc, continuând cu mișcarea Uniți Salvăm din septembrie 2013, apoi cu protestul provocat de tragedia de la Clubul Colectiv în urma căruia a demisionat Guvernul Ponta în noiembrie 2015 și, mai recent, protestele cele mai masive, împotriva corupției, din ianuarie 2017. (detalii aici)

Încă din momentul protestelor împotriva gazelor de șist și a exploatării de la Roșia Montana, politicienii au redescoperit tema organizațiilor neguvernamentale – agenți în slujba intereselor străine. Formarea unui nou Guvern tehnocrat în noiembrie 2015 și includerea în acesta a unor figuri importante provenite direct din societatea civilă (articol din presa independentă: http://www.decatorevista.ro/oamenii-noi/) au constituit un punct cheie pentru relația dintre partidele politice și organizațiile neguvernamentale.

Ascensiunea Uniunii Salvați România în urma alegerilor din 2016 a contribuit și ea la apariția noii linii de atac redescoperită de către partidele politice care își simțeau puterea subminată de influența reprezentanților organizațiilor societății civile: aceea de a acuza organizațiile cele mai critice ca fiind agenți străini, finanțate de cercuri oculte de influență din afara țării. În acest context, menționarea numelui miliardarului George Soros, o temă mult mai veche și destul de răspândită în regiune, a devenit din ce în ce mai frecventă, inclusiv în campania electorală, dar mai ales în contextul protestelor anti-corupție de la începutul lui 2017.


Raportul a fost realizat în perioada martie 2016 – aprilie 2017, parte a activităților complementare implementate în cadrul programului Fondul ONG în România, finanțat prin Mecanismul Financiar SEE 2009-2014.