Interviu cu Claudia Petrescu (Asociația Centrul pentru Legislație Nonprofit), realizat de Oana Filip

 

Oana Filip: Ce înseamnă incluziune socială și care este diferența între incluziune socială și economie socială?

 

Claudia Petrescu: Incluziunea socială nu este același lucru cu economia socială. Economie socială înseamnă mult mai mult decât incluziune socială. În România termenul e adesea asociat cu cel de incluziune socială pentru că aceasta este zona din care au  venit banii, pe axele fostului program operațional pentru dezvoltarea resurselor umane dedicate incluziunii sociale. A fost portița care s-a găsit pentru a se finanța astfel de entități și pentru a introduce aceste măsuri. Ele sunt văzute ca niște instrumente de politică socială activă pentru a încuraja incluziunea socială, facilitând accesul efectiv al persoanelor vulnerabile pe piața muncii, nu doar pentru a oferi niște servicii. Economie socială înseamnă mult mai mult decât incluziune socială. Este un concept umbrelă ce reunește organizații care respectă câteva principii, dintre care cele mai importante sunt: împletirea obiectivelor economice cu cele sociale, guvernare participativă și distribuția limitată a profitului.  Economia socială presupune și o componentă de dezvoltare comunitară, de utilizarea a resurselor locale, de asociere și cooperare, dar și una de creștere a capacității acestor persoane de a se integra în viitor pe piața muncii, a le oferi șansa de a avea un mediu protectiv până la a trece pe piața muncii. Deci înseamnă mai mult decât a face doar incluziune socială.

O.F.: Cum arată istoria economiei sociale în România?

C.P.: În România s-au dezvoltat treptat diverse organizații care se încadrau sub umbrela mare a economiei sociale. Ulterior, de la conceptul mare de economie socială am făcut tranziția pe partea de întreprinderi sociale, care sunt mult mai specifice. Legea 219/2015 privind economia socială a apărut după vreo șase ani de dezbatere pe concept. În momentul în care s-a introdus conceptul pentru prima dată în România, prin 2009-2010, lumea nu știa “cu ce se mănâncă”.  Nu înțelegea ce e cu aceste forme de organizare, ce presupun ele. Am avut dezbateri îndelungate cu cei de la cooperativele meșteșugărești, care nu doreau să facă parte din economia socială pentru că considerau că noțiunea de „social” în denumirea lor le va afecta activitatea. Ei se vedeau ca operatori economici și cu asta basta. Dar cooperativele sunt cele mai vechi tipuri de organizații de economie socială.

O.F.: Această teamă privind percepția negativă a întreprinderilor care declară că fac parte din economia socială a îngreunat partea de promovare a legii?

C.P.: În primul moment da, pentru că în primele etape de elaborare a legii se previziona ca aceasta să fie gată în 2011. A fost un proiect inițiat de Ministerul Muncii, care își propusese să finalizeze textul legii până în anul 2011. Acest lucru nu s-a întâmplat, pentru că atunci când s-au așezat la masă toți actorii interesați am constatat că unii nu sunt de acord, ații da, iar alții nici nu înțelegeau. Erau tot felul de întrebări de tipul: de ce să fie eligibile și societățile comerciale? Cele care au luptat cel mai mult pentru acest proiect au fost ONG-urile.

O.F.: Cum se face că ONG-urile, care au luptat cel mai mult pentru Legea 219/2015 și sunt entitățile care ar beneficia cel mai mult de prevederile ei, spun că această lege nu le ajută cu nimic?

C.P.: Da, pentru că legea oferă doar o recunoaștere formală acestor organizații, este un exemplu a ceea ce în sociologie numim open format law. Dincolo de recunoașterea formală a acestui tip de entitate, când vine vorba de beneficii, întreprinderile sociale au aceleași facilități ca ONG-urile. Adică ori că ești ONG, ori că ești întreprindere socială, tot de aceleași facilități beneficiezi. O singură mențiune e legată de întreprinderile sociale de inserție, că ar putea beneficia de niște scutiri care de fapt nu se pot acorda. Nu se pot acorda pentru că ar trebui solicitate de la administrația locală, iar administrația locală trebuie să aibă fonduri pentru a le putea acorda. În practică, acele beneficii sunt ca și cum nu ar fi.

O.F.: Nu există demersuri de lobby pentru schimbarea acestei legi?

C.P.: În varianta propusă inițial a legii au existat niște facilități fiscale, numai că în momentul în care proiectul legislativ a intrat în linie dreaptă, Ministerul de Finanțe nu a fost de acord cu acestea. A spus că nu există fonduri pentru acordarea lor și s-au tăiat de tot. Așa au dispărut din lege.

Mai e o problemă. Dacă ne uităm la definiția întreprinderilor sociale observăm că ele pot fi diverse tipuri de entități care respectă principiile economiei sociale și angajează persoane  aparținând unor grupuri vulnerabile. În paralel, avem legislație și pe partea de unități protejate, care sunt entități dedicate doar persoanelor cu dizabilități (Legea 448/2006 privind protecţia persoanelor cu handicap). Practic dacă stai și faci o analiză ai putea sub întreprinderi sociale de inserție să înființezi și unități protejate.

O.F.: Ce s-a întâmplat cu unitățile protejate?

C.P. Unitățile protejate beneficiau de anumite beneficii până în 2017, când a fost adoptată OUG 60/2017 care a modificat Legea 448/2006. Atunci s-a eliminat posibilitatea angajatorilor publici sau privați cu peste 50 de angajați, care nu aveau cel puțin 4% din angajați persoane cu dizabilități, de a cumpăra produse sau servicii realizate de persoane cu dizabilități în cadrul unităților protejate, în cuantumul sumei datorate la bugetul de stat. Prin urmare, la momentul actual acești angajatori au doar alternativa de a plăti statului, suma respectivă, care este echivalentului unui salariu de bază minim brut pe ţară. Atunci când legea nu a mai prevăzut această facilitate în sprijinul unităților protejate, prin care angajatorii veneau și cumpărau de la ele produse sau servicii, banii aceia ducându-se la stat, ele nu s-au mai reacreditat. Aveau obligația să se reacrediteze până în 2018. Ori, de reacreditat până la momentul actual s-au reacreditat 21.

O.F.: Poți să-mi povestești mai mult despre această situație?

C.P.: Orice angajator  public sau privat, care are minim 50 de angajați este obligat potrivit Legii 448/2006 să angajeze persoane cu dizabilități, într-un procent de cel puțin 4% din totalul angajaților săi. Dacă nu angajează astfel de persoane, până în august 2017 avea două opțiuni: fie să plătească 50% din salariul minim la bugetul de stat pentru fiecare persoană neangajată sau să cumpere de acești bani produse sau servicii de la unități protejate autorizate. După adoptarea OUG 60/2017 s-a eliminat această a doua opțiune a angajatorilor care nu angajează persoane cu dizabilități, ei fiind obligați să vireze la stat nu 50% din salariul minim, ci 100% salariul minim la bugetul de stat înmulţit cu numărul de locuri de muncă în care nu au angajat astfel de persoane.

În altă ordine de idei, programele actuale de sprijin pentru persoanele cu dizabilități sunt axate în special pe prestații sociale, care se dau acestora, mai puțin pe servicii. Gama de servicii este destul de redusă. Avantajul acestor unități protejate e că le ia pe aceste persoane și le oferă nu doar niște servicii de suport, ci și oportunitatea de a intra în câmpul muncii, le dă încredere că pot fi la fel ca ceilalți. (...)

O întreprindere socială, dacă nu are bine pusă la punct și partea de activitate economică, nu este sustenabilă. Trebuie să știe să și vândă produsele respective, să știe să facă marketing, nu e doar să implice niște persoane din grupuri vulnerabile și le ajute să creeze ceva materiale. Iar în momentul în care s-a eliminat această piață prin eliminarea acelei facilități (folosirea „taxei pe dizabilitate” pentru a achiziționa servicii și produse de la unitățile protejate), pentru că unele întreprinderi sociale s-ar fi calificat și ele pentru acel beneficiu, multe dintre ele au fost practic închise.

O.F.: Cum vedeți viitorul ONG-urilor din zona asta?

C.P.: Vrei scenariul pesimist sau optimist? Eu cred că e nevoie ca guvernanții să conștientizeze mult mai mult importanța lor, pentru că deși uneori poate părea o utopie ceea ce își propun întreprinderile sociale și unitățile protejate să realizeze, ele și-au dovedit utilitatea și viabilitatea în alte țări. Dacă în alte țări se poate, trebuie să încercăm și noi. Din păcate nu prea vezi cooperative la noi, nimeni nu conștientizează cât de necesare sunt ele.  Casele de ajutor reciproc, toată lumea le privește ca pe o chestie învechită, dar dacă te uiți ce fac ele pentru pensionari e un lucru foarte important. De exemplu, ele acordă împrumuturi acestor persoane, care sunt „non-bancabile”. În plus, ele oferă și servicii sociale.

În  concluzie, astfel de entități sunt necesare și pot fi viabile, numai că statul ar trebui să vină cu niște măsuri de sprijin pentru acestea, pentru a promova mai mult partea de incluziune socială și nu doar să dea bani sunt formă de beneficii. Aș duce-o mai departe de partea de incluziune și aș lega-o și de partea de dezvoltare locală. Aceste entități pot fi niște agenți ai dezvoltării locale, extraordinar de importanți. Poți avea o întreprindere socială la nivelul unei comunități, care folosind resurse locale ajută inclusiv comunitatea să rezolve anumite probleme punctuale.

O.F.: Înțeleg din ce îmi spui că noi avem ca societate o soluție pentru o problemă, doar că nu o aplicăm?

C.P.: Da, pentru că nu o înțelegem. Am discutat cu diverși decidenți. Politicile care țin de promovarea economiei sociale cad acum în sarcina Ministerului Muncii. Ar trebui ca fiecare Agenție Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă (AJOFM) să sprijine crearea de întreprinderi sociale. Există încă o confuzie la nivel local, la AJOFM cu privire la statutul acestor întreprinderi sociale. Nu înțeleg de ce desfășoară organizațiile neguvernamentale  activitate economică. ONG-ul e privit că o entitate căreia îi vin bani, nu știu de unde, și care  trebuie să îi distribuie în societate. 

Instituțiile publice adesea pasează subiectul de la una la alta.

Menținerea acestor entități este foarte dificilă. Tu și dacă ai 30% persoane cu dizabilități, uneori e foarte greu să lucrezi cu ei. Dacă te duci numai în sfera dizabilităților psihice e greu, ai nevoie de puțin suport, ori acea facilitate pe care ei o aveau cu cumpărarea produselor reprezenta piața lor de desfacere. O piață un pic protejată, dar totuși extrem de necesară. În plus, aceste entități aduc bani la bugetul de stat deoarece pentru acele persoane cu dizabilități angajate plăteau și contribuții, nu mai erau doar asistați social, erau persoane active.

O.F.: Și scenariul pesimist?

C.P.: Scenariul pesimist e că marea majoritate a acestor entități vor dispărea dacă Statul nu face nimic pentru a le sprijini. Or să se transforme în societăți comerciale obișnuite și unele vor supraviețui, altele nu. Oricum, nu știm care este rata de supraviețuire a lor. Ele au obligația de a menține activitatea timp de an sau doi după ce au primit finanțare. După aceea nu le mai monitorizează nimeni, astfel că nu avem cum să știm ce se întâmplă cu ele. Motivul pentru care sunt monitorizate doar până la doi ani este că sprijinul financiar oferi de stat e considerat un ajutor de minimis, ori ajutoarele de minimis trebuie să fie monitorizate doi ani. Doar că în cazul acestora nu e suficient să le creăm, trebuie să le și susținem să se dezvolte.

O.F.: E ceva ce ar putea face publicul general?

C.P.: Da, cred că publicul larg trebuie să acorde mai multă atenție întreprinderilor sociale și să cumpere mai multe produse sau servicii de la acestea. E adevărat că promovarea produselor  întreprinderilor sociale este mai slabă. Dar așa cum am avut campania aceea de promovare a produselor românești, poate am putea avea și o campanie care să promoveze cumpărarea de produse și servicii de la întreprinderi sociale, pentru a susține activitatea lor. Cred că un sprijin ar putea veni și din partea companiilor, prin achiziționarea de produse sau servicii de la unități protejate, ca parte din politica acestora de Corporate Social Responsability (CSR). În plus, trebuie să milităm în continuare pentru conștientizarea decidenților politici cu privire la necesitatea acordării unor facilități pentru susținerea acestor entități. Dacă fiecare instituție publică ar aloca măcar 1% din totalul bugetului de achiziții prin contracte rezervate, procedură prin care competiția este deschisă doar acestor unități protejate și întreprinderi sociale de inserție, ar contribui semnificativ la dezvoltarea lor și la menținerea persoanelor vulnerabile pe piața muncii.

 

*****

Claudia Petrescu este sociolog și lucrează de peste 15 ani la Institutul de Cercetare a Calității Vieții din cadrul Academiei Române și activează în mediul ONG din 2003.  

 

Această activitate este parte a proiectului „Promovarea contractelor rezervate de achiziții”, implementat de Asociația Centrul pentru Legislație Nonprofit (CLNR) în perioada aprilie 2018 – martie 2019, cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program dezvoltat de Fundația pentru Dezvoltarea Societăţii Civile în parteneriat cu Romanian-American Foundation, sprijinit de Enel România, Raiffeisen Bank și Ursus Breweries.