Material scris de jurnalista Mona Dîrțu în cadrul Laboratorului Creștem Comunități de la Bălan desfășurat între 26 – 29 octombrie 2023. 

 

“Am găsit la Bălan o comunitate care nu intră în clișeul orașelor mici, în curs de depopulare”, spune Vlad Dumitrescu, director de programe la Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile. Un loc tocmai potrivit pentru a afla ce poate face o comunitate atunci când chiar își propune ceva. 



Harta îți arată că Bălanul e capăt de drum: o bulinuță neagră în care se sfârșește șoseaua ce urcă dinspre Miercurea Ciuc. Însă, știm cu toții, harta nu e teritoriul.

Chiar așa sumară cum e, metafora geografică ne spune ceva relevant despre singurătatea unei colonii miniere care s-a născut printr-o decizie luată “la centru”, a înflorit printr-o decizie luată “la centru”, și-apoi - tot printr-o decizie luată “la centru” - a fost scuturată de convulsiile prin care trece orice comunitate monoindustrială atunci când inima ei economică nu mai pulsează, ritmic, sânge. 

Peste 7.000 de mineri - dintr-o populație totală care la un moment dat atingea 15.500 - au fost concediați în tranșe succesive pe parcursul a mai puțin de un deceniu. Ultimii 640 și-au făcut lichidarea în vara lui 2006, an în care s-au închis, în România, 30 de mine. După flux, care a pompat masiv aici resurse de stat în anii ‘70-’80, a venit refluxul - care-a înghițit violent, pe nemestecate, hălci întregi din ceea ce Bălanul a fost odată. 

Ce nu se vede nicicum pe hartă e că de-atunci, de la șocul închiderii minei de cupru, au trecut aproape 20 de ani. Copiii născuți în 2006, anul în care exploatarea a fost definitiv închisă, se gândesc deja la bac.

Pe vremuri în Bălan se vorbea despre “veniți”, pentru că înainte de 4 august 1967, când localitatea a fost declarată oraș, aici era doar un sat de munte. “În Bălan nu există băștinași”, râde Liliana Panaite, directoarea școlii gimnaziale “Geo Bogza” - ea însăși venită în Bălan, cu familia, din Pașcani. 

Apoi, când mina s-a închis, s-a vorbit până la depresie despre “plecați”: 83% dintre locuitori, potrivit unui document al Primăriei, aveau pe-atunci locuri de muncă legate “direct sau indirect la mina de cupru”. Mii de oameni - aproape două treimi din populație - s-au risipit care încotro: unii au plecat de unde au venit, alții la muncă prin Europa. Se zice că nu e bălănean care să nu aibă în familie pe cineva plecat în străinătate. 

***

Întâi au plecat mamele”, își amintește Adela Handoca, profesor învățământ primar la “Geo Bogza”. La opt ani după închiderea definitivă a minei, școala gimnazială ocupa locul întâi în Harghita în cumplitul top al școlilor cu copii ai căror părinți munceau în străinătate. “Când merg acasă, acești copii n-au cu cine să stea de vorbă, n-au de la cine să primească un sfat, n-are cine să-i consoleze dacă au dat de un necaz”, spunea în 2014 inspectorul general al județului, citat de “Informația Harghitei” .

Acum, că hemoragia demografică s-a oprit și cifrele s-au stabilizat la 5.414 de locuitori conform recensământului din 2021, se vorbește mai puțin despre “plecați” și mai mult despre “rămași”. Despre cei pe care, dintr-un motiv sau altul, nu i-a luat refluxul cu el. La întrebarea “de ce-ai rămas aici?” - care-a plutit peste oraș, ca un nor radioactiv, vreme de două decenii - fiecare bălănean pare să aibă un răspuns gata formulat, semn că a fost nevoit să-și explice, sieși sau altora, decizia de a rămâne.

Alături de “plecați” și “rămași” merită menționați “întorșii” și “veniții”. Cei care-au mers pe la școli, facultăți sau au muncit prin Italia, Spania, Germania - și ori au revenit în Bălan; ori se întorc frecvent acasă de pe unde sunt; ori îi bate gândul să se întoarcă de tot; ori, dintr-un motiv sau altul, s-au repatriat deja în Bălan. 

Printre cei care s-au întors ar fi Marius Lazăr - Maus, cum i se spune - și care și-a înființat prin Start Up Romania propriul proiect turistic; Lucian Benca, care e IT-ist; Răzvan Kalinin, care a făcut facultatea la Cluj, și-a dat și doctoratul, după care s-a întors în Bălan - ori Lucian Streșină, revenit acasă după câțiva ani în care a lucrat în străintate. Alții nu s-au “întors”, dar revin aici, de pe unde s-au împrăștiat, cât de des pot. Radu Moisa, de pildă, care a terminat facultatea de construcții la Brașov și lucrează acum acolo, spune că doar job-ul și experiența pe care o dobândește așa îl țin deocamdată pe loc - dar că revine acasă des “pentru oamenii de-aici, pentru comunitate - duc lipsă de asta”. La fel și Răzvan Cîmpean, care acum locuiește în Cluj. Cea mai mare distanță o are de parcurs Ionuț Bădărău, care acum e student în Germania: spune că revine în Bălan - cu o combinație de zbor low-cost, tren și microbuz - “cam o dată la două luni, câteodată trei”. 

Întorșii” și “veniții” nu sunt mulți, nici vorbă să clintească vreo statistică - cam 100 pe an în ultimii cinci ani, indică anuarul statistic al județului. De cealaltă parte, numărul “plecaților” a început să scadă ușor. Dacă în 2017, de pildă, se înregistrau oficial 217 plecări cu reședința și 170 cu domiciliul, numărul acestora a scăzut în fiecare an. În 2022 au fost doar 131 de plecări cu reședința și 111 cu domiciliul. Diferența statistică între “plecați” și “veniți” e de sub 150 de oameni pe an. Punctul de inflexiune - acel moment în care egalitatea între cele două cifre va fi atinsă - nu e o utopie.

Ce par să aibă în comun “rămașii”, “întorșii” și “veniții” care-au participat la Laboratorul “Creștem Comunități” e un răspuns bine articulat la întrebarea “de ce-ai vrea să-ți trăiești viața în Bălan?”.

E cu totul alt răspuns decât cel pe care l-ar fi dat părinții lor când veneau din toată țara aici, la mina de cupru: muncă grea, dar loc de muncă sigur; salariu mare; apartament într-un bloc nou. “Era aici un El Dorado”, își amintește primarul Gheorghe Iojiban de Bălanul copilăriei lui. “Într-o mână primeai cheia, în cealaltă bonurile de masă. Mergeam în vacanță la mare două săptămâni doar cu avansul la salariu și nu puteam cheltui acei bani. După care orașul efectiv s-a prăbușit”. 

            Cei care-au prins acele vremuri și-au fost martori ai degradării accelerate a orașului au rămas pentru că ceva i-a ținut pe loc: poate casa și familia, poate un loc de muncă oarecare, poate dificultatea de a găsi o variantă mai bună, poate inerția. Și poate, pe alocuri, încăpățânarea de a nu renunța, de a vindeca, de a curăța locul și de a reconstrui. Și oamenii. Și muntele.

Însă cei care-au crescut aici în anii de declin nu au un trecut fericit pe care să-l regrete. 

Ce văd ei? Mai puțin ceea ce nu funcționează și mai mult lucrurile care merită păstrate în Bălan, cele care s-au reparat - și, pe ici, pe colo, posibilitățile. Într-un loc zguduit de traume colective, din care refluxul a măturat aproape tot - speranța, înainte de toate - orice cărămidă pusă peste altă cărămidă, orice fâșie de asfalt, orice clădire reabilitată vorbește despre un “azi” care e mai bun ca “ieri”-ul. Și despre un “mâine” care, de ce nu, ar putea fi mai bun ca “azi”-ul. 

Pentru tinerii de 20-și-ceva de ani care gravitează în jurul unei asociații înființate în 2015, Asociația Ecosportivă “Sufletul Hășmașului”, Bălanul nu mai e în mod obligatoriu “locul în care se sfârșește drumul”. Sunt aici pentru că au ales să fie aici. “Rămân aici pentru că am un scop”, spune Adi Grosu, manager de proiect la “Sufletul Hășmașului”. “Scopul se învârte în jurul comunității, a tinerilor din Bălan. Vrem să le deschidem ăstora mici perspective pe care noi nu le-am avut. Să aibă mai multe opțiuni decât am avut noi”. 

***

Aici, în acest oraș neobișnuit de mic - o fâșie de pământ de doar 2,33 kmp cuibărită între doi versanți - s-a petrecut în octombrie 2023 un experiment care a pus laolaltă, vreme de trei zile, 55 de oameni și oricine din comunitate a avut timp și dorință să participe. 

Un experiment care e parte integrantă din #ÎNSTAREDEBINE, un program finanțat de șase ani încoace de una dintre cele mai mari companii de retail din Europa, Kaufland - care susține societatea civilă din România prin granturi nerambursabile cifrate la 1 milion de euro anual. 

Experimentul a adus laolaltă comunitatea din Bălan și mai bine de 20 de oameni de la asociații și fundații cu diverse profiluri din întreaga țară. 

I s-a spus “Laboratorul Creștem Comunități”, ediția nr. 3 - și a fost gândit mai degrabă ca un soi de alchimie umană care-și inventează singură formulele - croșetând idee cu idee și resursă cu resursă - decât ca un program strict controlat, focalizat exclusiv pe transferul de informație, de bune practici ori de soluții dinainte desenate. “Un fel de haos foarte bine organizat”, comenta cineva după una dintre cele mai intense sesiuni. 

Nu poate spune nimeni acum cum va arăta Bălanul peste zece ani ori care dintre semințele plantate în cele trei zile de octombrie 2023 va prinde rădăcini printre stâncile Hășmașului - și nici care dintre amicițiile legate în acest laborator se va dovedi utilă, în viitor, pentru rezolvarea unei probleme din comunitate.

Pe grupurile de WhatsApp înființate după cele trei zile de laborator conversația continuă. 

 

Ultimele schimburi de mesaje ni-l arată pe Sorin Marinescu de la Fundația Regală Margareta a României, care a revenit zilele trecute în Bălan să pună umărul, alături de oamenii orașului, la o inițiativă care-a primit numele de cod “clubul bunicilor” - și care e una dintre cele patru semințe puse, în cele trei zile de octombrie, la germinat.