Vara aceasta, mai multe accidente rutiere tragice întâmplate pe teritoriul României au readus în discuție în sfera publică problema consumului de droguri și de alcool, în special consumul de narcotice în rândul tinerilor. Societatea românească continuă să aibă păreri divizate, însă un lucru e clar: nu s-a scris și dezbătut suficient despre consumul de droguri, iar în materia prevenției încă rămân multe de făcut.
Un fenomen care ia amploare tot mai mare
Un fenomen care ia o amploare tot mai mare e cel al consumului de droguri în rândul tinerilor, așa cum am înțeles, o dată-n plus, dacă era nevoie, în urma tragediei de la 2 Mai, unde un băiat de 19 ani care consumase trei tipuri de droguri a cauzat un accident grav, în urma căruia au murit doi tineri.
Câteva zile mai târziu de acest accident, un altul similar s-a produs având la volan un tânăr de aceeași vârstă, care consumase alcool. În tot acest context, “România este țara care nu are niciun centru de tratament cu paturi (nici detoxificare, nici post-cură) pentru consumatorii minori de droguri sau alcool. Practic, dacă ai un copil care consumă droguri, nu există niciun centru specializat, deși consumul la tineri este în creștere și suntem oficial țara cu cel mai mare consum de etnobotanice din Uniunea Europeană.”, ne semnalează psihoterapeutul Eugen Hriscu în materialul intitulat Asistăm la prăbușirea sănătății mintale a românilor la niveluri nemaiîntâlnite până acum. Șase probleme grave, publicat în Libertatea.
S-a tot dezbătut în spațiul public (și probabil se va mai dezbate o perioadă de timp) dacă pedepsele, amenzile și eventual închisoarea sunt soluția pentru ca astfel de accidente dramatice să nu mai aibă loc și pentru ca noi să asistăm la diminuarea consumului de droguri în rândul tinerilor. Instinctiv, cetățenii ar putea spune ușor că acesta e lucrul de făcut și că astfel de măsuri trebuie să ia instituțiile statului.
Cu toate astea, specialiștii, atât din România, cât și din spațiul internațional, susțin aproape în unanimitate că nu măsurile punitive sunt soluția, ci mai degrabă educația, prevenția și oferirea de servicii sociale pentru dependenții de droguri.
Un context mai amplu
Anul trecut, un tânăr de 25 de ani a murit la Festivalul Saga din București, după ce consumase ecstasy şi metamfetamină. Alte câteva zeci de persoane au ajuns la spital după ce au combinat diverse droguri sau droguri cu alcool. O tânără de 16 ani a murit la începutul lui august 2023 după ce a consumat metacatinonă.
Din Strategia Națională în domeniu drogurilor 2022-2026 aflăm că pe primul loc în „ierarhia” celor mai consumate droguri se situează în prezent noile substanţe psihoactive (NSP), depășind canabisul în rândul populației cu vârste între 15 și 64 de ani. Cea mai mică vârstă la care a fost înregistrat consumul acestor substanțe este la persoane de 12 ani, în timp ce cea mai mică vârstă la care a fost înregistrat consumul de cannabis este de 14 ani.
Statistici îngrijorătoare
Numai în anul 2021, aproape 17% dintre cei cu vârste între 15 și 34 de ani au consumat cel puțin un tip de drog, procent aflat în continuă creștere în ultimii ani. Unul din 10 tineri a consumat canabis cel puțin o dată în viață, se arată în cea mai recentă statistică. Cele mai consumate substanțe psihoactive rămân așa-zisele „legale”, adică acele tipuri de droguri făcute în laboratoare clandestine. Acestea produc efecte asupra sănătății mult mai grave decât drogurile tradiționale, spun specialiștii. Ca principale efecte se observă “pierderea identității, halucinații, diminuarea atenției și memoriei, combinate cu efecte adverse precum anxietate, amețeli, confuzie, insomnie, depresie, cefalee şi atacuri severe de panică, creșterea frecvenței cardiace şi a tensiunii arteriale.”
În privința persoanelor încarcerate, categoria de vârstă cea mai afectată de consumul de droguri “este a deținuților cu vârsta între 22-30 ani (42%).”
Activitatea Carusel, lecția de compasiune pentru noi toți – putere și perseverență în ultimii 27 de ani
În vizită la Asociația Carusel. CENTRUL COMUNITAR GRIVIȚA CIȘMIGIU
Echipa stiri.ong a vizitat Centrul Comunitar Grivița Cișmigiu și a stat de vorbă cu Marian Ursan, fondator, director executiv Carusel și lector în cadrul Facultății de Asistență Socială (Universitatea București) și cu Bianca Avram, coordonatoarea echipei de teren Carusel. Am vrut să înțelegem ce servicii dedicate scoaterii din starea de vulnerabilitate dată de dependența de droguri sunt disponibile în acest moment, ce oferim ca societate acestor oameni și familiilor lor. Am aflat că aceste servicii sunt foarte puține, că e insuficient sau chiar inutil să mărim pedepsele penale și dacă se întămplă să fii direct afectat de fenomen, optiunile de recuperare sunt limitate și depind covârșitor de sprijinul familiei tale. Pentru oamenii care nu au acest sprijin, există organizatii precum Carusel, dar munca lor fenomenală rămâne o picătură intr-un ocean, dacă nu este înțeleasă, susținută inclusiv la nivel de măsuri publice, ale statului și multiplicată în mai multe comunități.
Asociația Carusel a apărut în 2011 pentru a oferi servicii sociale și medicale oamenilor aflați în situații de vulnerabilitate extremă (oameni fără adăpost, consumatori de droguri, lucrători sexuali, persoanele aflate în sărăcie extremă, bolnavi de HIV, TBC si multi altții). Vulnerabilitatea lor este, de regulă, multiplă și crează efecte de domino: de exemplu, o persoană fără locuință nu are act de identitate, nu are nicio șansă de angajare și, automat, nicio șansă de acces la servicii de sănătate și asistență socială.
Carusel se adresează celor mai vulnerabili dintre cei vulnerabili, iar prioritatea este ca aceștia să rămână în viață. Intervențiile echipei asociației au în centru redarea demnității umane celor care sunt invizibili în comunitate, cei care sunt umiliți, agresați, traumatizați și aruncați în afara societății. Asociația administrează două centre comunitare (Grivița Cișmigiu și Ilo Ferentari) și oferă servicii de asistență cu echipe pe teren. În spatele interacțiunii cu beneficiarii, se află proceduri de lucru foarte precise bazate pe o cunoaștere științifică aprofundată a proceselor de intervenție în asistență socială însoțită de management profesionist.
Centrul Grivița Cișmigiu este un proiect nou pe harta serviciilor sociale bucureștene și a devenit un hub comunitar unde pot fi acordate mai multe servicii în același loc (servicii medicale, consiliere psihologică, mese calde, acces la dușuri și băi, spălătorie de haine, un loc pentru igiena personală etc).
Cu Marian Ursan și Bianca Avram, despre tenacitate, perseverență și bucuria pașilor mici
Înțelegând problematica și specificul activității Carusel, aflând că activitatea de teren se desfășoară zilnic, am vrut să aflăm ce îi motivează, ce îi face să continue și ce le aduce cea mai mare bucurie în lucrul de zi cu zi. Vorbim de un flux de beneficiari impresionant, 550 de persoane zilnic, dacă luăm în calcul toate serviciile Carusel, centrele de zi, teren și adăpost. Activitatea de teren numără cam 100-110 beneficiari în tura mai scurtă de luni și respective 140-160 persoane miercurea, în tura lungă.
Bianca Avram, coordonatoarea serviciului de teren Carusel, ne-a spus că la Carusel, locul unde consideră că a făcut prima practică adevărată, a găsit răspunsurile la întrebările “Pot să fac asta? Reușesc să-mi găsesc rolul, locul, resursele?“. Puterea, tăria și-o ia din bucuria micilor pași, a micilor victorii: “Trebuie, simt că trebuie să continui, sunt o grămadă de lucruri pe care trebuie să le facem. Evident, îmi pun și problema de ce nu avem aia și ailaltă, ce am putea face mai mult/ mai bine etc. Dar și dacă am avea buget mai mare, tot ne lovim de alte opreliști, de alte ziduri. Ce am învățat la Carusel e că faci ce poți cu ce ai atunci în acel moment. Ați întrebat o dată care e cea mai mare bucurie, care sunt micile victorii. Mi-a venit atunci în minte imediat un caz în care după un proces anevoios pentru eliberarea actelor, respectiva persoană a reușit să se opereze. Și atunci când am fost în vizită la ea în spital, după operație, chiar dacă sigur că mai avea încă dureri după operație, căci avea trei sonde, bucuria mea era că n-o mai durea acel lucru pentru care fusese operată, avea cu o durere mai puțin, rezolvasem puțin, acel ceva care contează. Măcar atât am reușit, să strângem banii necesari și să aibă operația de care avea nevoie. E un mic moment în care îți mai vine niște aer, după ce ai stat cu degetele încleștate.”
Marian Ursan, director executiv al asociației, se declară activist și își amintește nostalgic că face asta de 27 de ani. “Spăl oameni la cur, car mobilă, descarc mașini, zugrăvesc, vopsesc, bandajez, tai unghii, desfund țevi, canale.”, spune el.
Dacă cu Bianca am vorbit despre nevoile generale ale oamenilor de care se ocupă pe teren, Marian ne-a arătat cum chiar și cele întâmplate recent, accidentele cu final tragic din vara asta care au avut la bază șoferi tineri care consumaseră droguri/ alcool, sunt cazuri sociale în care nu avem voie să îi judecăm și criticăm pe acei oameni, ci să înțelegem prin tot ce trec aceste persoane.
“Noi ne ocupăm de partea murdară, curățăm de viermi, curățăm plăgi deschise și altele. Pe umerii noștri stau sute de oameni zilnic.”, ne spune Marian, care ne atrage atenția întâi de toate că nu există nimic structurat ca servicii sociale pentru consumatorii de droguri, cu atât mai mult dacă sunt și oameni ai străzii. “Există câteva servicii care funcționează foarte prost și cu liste de așteptare enorme. Problema consumatorilor de droguri în România s-a rezolvat din păcate prin moartea oamenilor. Nu există conștiință socială pe zona asta. Prevenirea e o știință, apoi avem zona de intervenție pentru cei deja în adicție, zona de reducere a riscurilor și tratamentul substitutiv, apoi grup suport și ajutor pe zona emoțională. Din păcate, de cele mai multe ori, recăderea în consum este o etapă firească.”, a subliniat el.
În plus, acesta ne atrage atenția asupra precarității și asupra faptului că în această muncă susținută cu cei mai vulnerabili dintre vulnerabili, mari victorii nu există, ci doar bucuria micilor pași-victorii: “Chiar și dacă ai toate serviciile (sociale, medicale etc) disponibile, și de cea mai bună calitate, servicii care să aibă bază științifică, asta tot nu înseamnă că omul ăla va ieși din program în 1-2-3 ani și va fi cetățean model. Problema e că noi ne gândim că nu merită oamenii ăștia și vrem să îi pedepsim. Atunci când noi înăsprim pedepsele cu bună știință, ignorând latura științifică (care ne învață cum să gestionăm astfel de situații și ne arată că nu așa se previne consumul) și tot ce noi vrem să facem dacă am fi decidenți, autorități, ar fi să ieșim în spațiul public și să arătăm cu degetul, spunând că uite ce minune am făcut. Și dacă mă refer la clasa politică, păi toate partidele au înăsprit pedepsele, deci despre ce vorbim aici… Unde sunt progresiștii? Noi nu avem camere de consum nici acum. E un puștan care are un joint cu el, nu vorbim despre cantități, are un joint acolo, că vrea și el să pară într-un fel, deși e student, e ok, merge la școală, are preocupări, are viață culturală și socială, și îl prinzi și ce faci? În cel mai bun caz îi dai drumul și pleacă, dar îi deschizi dosar penal. Păi, așa gestionăm o situație?”
“E foarte frustrant că vorbim despre lucrurile astea a nu știu câta oară”, ne explică Marian, pentru că “acei oameni care au produs accidentele au probleme, nu le putem ignora, zicând că nu sunt ale noastre și că problema e doar că au cauzat accidentele și au victime. Oamenii aceia au probleme și trăiesc niște momente dificile. Oamenii ăia au niște stări pe care nu știu să le gestioneze, au o familie.”
Problemele emoționale sunt mereu primele care conduc către consumul de droguri și dependență, urmate de sărăcie, nevoi, lipsuri și sentimentul că nu există cale de scăpare din situație, ne spune Marian: “Poate că vorbim de o boală la mijloc aici, dacă e vorba de dependenți, dar dacă ne referim la cei care experimentează consumul de droguri ocazional, fără să aloce resurse, bani, timp, atunci…ăsta e nivelul societății. Sunt copii rămași aici, cu părinții plecați la muncă în străinătate, sunt tineri care au traume în urma diferitelor experiențe din viață, familiile lor au și ele probleme, noi știm asta la Carusel, pentru că sunăm părinții. Prima dată, părinții ne spun că nu au timp. Imediat după, îi întrebăm ce le reproșează copiii și atunci începe povestea cu adevărat. “Dar știți, noi ne-am despărțit, tatăl n-a fost de acord, ne-am mutat, avem o situație complicată“. Îi întrebăm dacă nu vor să ajute, să vadă cum copilul începe să facă un pas pentru a ieși din consumul de droguri.Părinții, unii dintre ei, ne spun că acești tineri, copiii lor, au casă, familie, haine bune, că au tot ce le trebuie, iar noi continuăm să le spunem că atunci înseamnă că acestor tineri le lipsește altceva. Nu îi acuz pe părinți, dar nu au cum să-și rezolve problemele nici ei, că n-au unde să se ducă.”
Încercăm să ne imaginăm ce rămâne de făcut pentru părinții adolescenților care încep să consume droguri, cui ne adresăm, ce pași avem de făcut pentru a ajuta tinerii.
Ce fac dacă sunt de condiție medie, am un copil de 18 ani care începe să consume droguri. Ce ai face dacă te-aș suna să-mi spui ce să fac, unde să mă duc, cu cine să vorbesc?
Marian ne-a răspuns, bazat pe cei 27 de ani de activitate, că vede că lucrurile se schimbă mult prea lent la nivel de mentalitate colectivă și servicii sociale acordate acestor oameni vulnerabili: “Te iau la mișto, serios, că nu mai pot, nu mai rezist, nu mai am cu cine, sunt prea mulți oameni care sună. Nu mai facem față (la Carusel), nu mai putem. Nu mai avem resurse, nu mai putem nici noi. Și cum toată povestea asta are legătură cu misiunea și viziunea organizației, ne îndreptăm atenția către cei mai vulnerabili dintre vulnerabili. Am 2-3 specialiști pe care să ți-i recomand, atât. După terapie, e nevoie de o abordare multidisciplinară, pentru a vedea ce s-a întâmplat cu acel om, pentru a înțelege și ce s-a întâmplat în corp. Dacă în urma unui consum de droguri ușoare, a ajuns în stradă, asta poate fi declanșator pentru alte probleme, inclusiv medicale. Poate e nevoie de medicamente, poate e nevoie de psihiatru. Nu există două situații identice. Acești specialiști cu abordare multidisciplinară ar trebui să se consulte între ei despre caz și să poată spune care e planul de intervenție. În tot lanțul ăsta, nu funcționează nimic, mai ales pentru săraci. Pentru bogați, poate.”
Nu trebuie să vorbim despre vină, ci despre răspundere, spune fondatorul Carusel: “Pe de altă parte, și părinții trebuie să înțeleagă că trebuie să facă niște schimbări. Dar nu se întâmplă asta, de regulă tatăl e plecat la muncă în străinătate, mama e …pe stradă. Mi-a rămas în minte ce mi-a spus mama unui tânăr venit la noi la centru acum câțiva ani - “EE, Marian, dar ce crezi că eu sunt ca fi-miu, mai trag și eu un fum așa din când în când, dar nu ca el “ - iată, despre ce vorbim aici, despre ancoră sau lipsa ei.”
Pentru că ne întrebăm sincer ce îi poate ajuta în activitatea lor pentru mai multă stabilitate, Marian Ursan ne spune “N-avem nicio siguranță pentru resursele din viitor ale organizației. Dar nici nu mă mai gândesc la asta, când vrem să facem ceva, eu zic că o să vedem. Nu avem nicio predictibilitate, nicio siguranță. I-aș cere oricărui finanțator să nu-mi ceară date despre sustenabilitate, că trebuie să-l mint frumos, nu de alta. Și nu-mi face nicio plăcere să-l mint. Nu mai faceți asta, vă rog frumos! Înțelegeți că sunt anumite zone, anumite servicii în care n-ai cum să ceri așa ceva, sunt chestiuni de respect în primul rând. Mi-ar folosi finanțări multianuale, să știm cum să ne dezvoltăm serviciile, ca să putem să ne dezvoltăm mai mult pe munca noastră. Noi avem doar sponsorizări project based și câteva donații, ar fi minunat să avem finanțări măcar pe 3 ani. Finanțatorii ar putea să vină cu noi, să vadă ce facem, să stea de vorbă cu noi și cu beneficiarii. Ar salva mult timp dacă ar face asta și ne-ar ajuta mult. Sincer.”
Despre dificultatea activității de teren
Munca de teren e grea în sine, dar am vrut să aflăm ce e cel mai greu. “Să nu ai unde să mergi mai departe.”, spune Bianca, în timp ce Marian spune că cel mai greu e “să bați pasul pe loc. Să te simți neputincios.”
Coordonatorea activității de teren a asociației Carusel ne explică de unde vine greutatea – “Să vezi că ar avea nevoie de asta și nu poți. Până și cele mai mici lucruri durează și par niște greutăți în sine - de exemplu să aibă buletin sau dacă au nevoie de operație, de ex. Trebuie să i se taie un deget și nu se poate, pentru că nu are buletin. Trebuie apoi să văd cu cine să vorbesc, ce instituții să contactez, cum mergem mai departe cu cazul, ce se întâmplă apoi la evidența populației. După care vine poliția, trebuie să-l găsească pe om în locul ăla, dacă îl găsește poliția e bine, dacă nu, alteori se întâmplă să i se refuze dosarul. Sau uneori poliția nu-l găsește, pentru că, nu știu dacă știți, dar pentru a-i face buletin, dăm ca adresă strada și numărul lângă care stă, acel om al străzii. Trebuie să dăm o coordonată lângă care poliția să poată să-l găsească. Îi las omului numărul meu de telefon. Îl ajut. Poliția poate veni acolo în termen de 30 de zile oricând să verifice dacă persoana e acolo, dar omul acela nu e acolo mereu, trebuie să mănânce, să se spele, are și el nevoi. Ce face acel om, cum reușește să se descurce pentru a ajunge aici, la noi la centru? Avem persoane cu HIV pentru care a durat enorm pentru a ajunge să aibă acte și să ajungă la spital.
Avem o persoană care trebuia să aibă o operație, a durat din februarie și până de curând să îi găsim un centru care să-l primească. Omul ne spunea “aștept să mor“, pentru că efectiv nu mai exista nicio soluție pentru el. Și încercăm să mergem dintr-un loc în altul, să le rezolvăm treptat problemele. Și fiecare pas, care teoretic pare simplu, cum ar fi emiterea unui buletin, mersul la spital, fiecare pas este un ditamai sacul de tras în spate. Ce să răspund la întrebarea ce e cel mai greu pe teren? Totul. Inclusiv, noi facem testările HIV pe stradă. Dacă iese pozitiv, trebuie testare în laborator. Dar omul în timpul ăsta trebuie să-și ia tratamentul. Nu putem face testarea în laborator dacă omul nu are buletin. Și mai și plătim pentru aceste teste de laborator pentru confirmări, sunt contra cost. Și tot nu le putem face dacă persoana nu are buletin. Și e mare lucru dacă omul vrea să facem testul, dacă are acest curaj și vorbește cu noi despre asta. E greu, greu, greu. Și înțelegem de ce e așa de greu pentru acești oameni. Stigma, la fel…”
Ce a funcționat cel mai bine în tot parcursul Carusel?
Marian ne răspunde fără să stea pe gânduri: “Familiile noastre au funcționat foarte bine, că ne-au permis să continuăm, să nu ne oprim. Ne-au susținut. Asta a funcționat, pe de o parte. Și noi între noi cei din echipă, ne sprijinim.”
Ce credeți că vă lipsește cel mai mult, pentru a putea să vă continuați misiunea?
“Bani și timp. De asta am spus timp, pentru că am lua-o de la bază și am investi timp pentru a forma oamenii.”
“Suntem foarte singuri în povestea asta și parcă vorbim cu pereții. E un sentiment foarte nasol.”, ne spune Marian, care ne arată că “E dificil să lucrezi în zona asta, e un domeniu foarte greu, e nevoie de resurse, de oameni, de know-how. Dacă nu ai o conștiință socială de care să te ții, e foarte greu să răzbești, să continui în povestea asta, n-ai nicio șansă.”
Marian Ursan ne-a vorbit despre împlinirea în munca sa de activist și despre învățare continuă: “Uneori mă uit în urmă și sunt foarte bucuros și încântat de ce am făcut și fac, alteori mă gândesc că e ca o cruce pe care o port pe umeri și în curând se fac 27 de ani de când fac asta. Am învățat singur ce știu, nu m-a învățat nimeni, citind cărți în engleză (și nici engleză nu știam bine!) și învățând la evenimentele internaționale ce fac ei afară în domeniu. În facultate, profesorii ne învățau despre dependența de droguri explicând prin fenomenul dependenței de alcool. N-au nicio treabă una cu alta. Abia acum creem generații noi de sociologi și asistenți sociali în rândul cărora dezvoltăm și activismul civic, de câți ani, 10? La Carusel, în afară de medic și contabil, cam toți sunt foști studenți de-ai mei.”,
Directorul asociației ne-a explicat că echipa e prezentă pe teren tot timpul, iar el și-ar dori să poată să le organizeze un team-building, să poată să fie toți laolaltă să sărbătorească micile victorii: “Niciodată nu putem fi toată echipa Carusel adunată laolaltă, pentru că întotdeauna cineva e pe tură pe teren, indiferent că e Revelion/ Crăciun sau orice zi. Suntem pe teren 24 de ore din 24.”
Viziunea lui Marian Ursan rămâne neschimbată, trebuie să privim cu compasiune oamenii străzii și dependenții de droguri, sunt oameni cu multiple nevoi. Iar consumul nu va scădea prin măsuri punitive, ci prin asigurarea de către stat a accesului la servicii sociale pentru cei în adicție, dar pentru asta, “Oamenii politici trebuie să ia decizii care nu sunt populare/ plăcute, dar, din păcate trebuie să le ia. Asta trebuie să vină la pachet cu o serie de măsuri - serviciile (sociale) pentru astfel de persoane. Și consumatorii de droguri sunt oameni, nu trebuie să îi dezumanizăm nicio clipă. N-avem voie să facem asta. Chiar dacă sunt decizii aparent nepopulare, criticabile de către omul de rând, pe care adversarii politici le vor folosi împotriva decidenților, nu putem continua, luând doar decizii super safe, nu putem da publicului ce vrea să vadă, adică cătușe și oameni la închisoare, pentru că nu suntem stat polițienesc.”
În final, ne invită să analizăm calitatea serviciilor sociale disponibile și cum putem facilita accesul persoanelor vulnerabile către ele: “Hai să vorbim mai bine de câte servicii (sociale) s-au dezvoltat. Avem agenție națională anti-drog. Avem și o strategie națională anti-drog, o mizerie! Mă întrebi ce îi lipsește strategiei? Eu mă întreb ce are, ce conține ea. În celelalte țări europene, nu vorbim despre pedepse, ci despre servicii (sociale), e simplu.”
Concluzii și posibile soluții
A reieșit foarte clar în discuția amplă cu echipa Carusel cât de singuri se simt în tot ce fac, pentru că există doar câteva organizații cu proiecte constante pentru consumatorii și dependenții de droguri și pentru oamenii străzii. Și pentru că nevoile acestor oameni extrem de vulnerabili continuă, iar rezolvările nu se întrevăd, doar bucuria pașilor mici, a acelor mici victorii din activitatea zilnică în centrele Carusel și în activitatea de teren.
Pentru diminuarea consumului de droguri, trebuie avută o abordare cuprinzătoare și pentru asta trebuie să lucreze împreună psihologi, medici, asistenți sociali, experți în educație. Avem o comunitate de profesioniști prea mică adunată în jurul temei, “prea mică ca să atragă”, după cum ne spune chiar Marian Ursan.
Nevoile rămân diverse și multiple pentru aceste persoane care suferă, consumatorii de droguri, iar idealul ar fi furnizarea unei palete largi de servicii medicale și sociale într-un singur loc, printr-un singur serviciu public, care în alte țări europene e reunit sub numele de ghișeu unic. Astfel de ghișee asigură o gamă completă de servicii de îngrijire în străinătate și le oferă consumatorilor un tratament complet și etic, până când acest lucru rămâne necesar. În cadrul ghișeului, aceștia regăsesc susținere pentru familie și pentru grupul lor restrâns, tratament psihologic și farmacologic, gestiunea revenirii la viață normală și îngrijire până în acel punct, asistență și protecție socială, prevenirea supradozelor, a HIV și a hepatitelor.
Dacă un astfel de serviciu de tip ghișeu nu poate fi integrat, atunci e necesară crearea unei rețele care să coordoneze la nivel global îngrijirea și tratamentul acordat.
Multe rămân încă de făcut, însă până la implementarea acestor servicii dedicate, ceea ce putem face e să lucrăm la mentalul colectiv și la capacitatea fiecăruia dintre noi de a oferi compasiune celor din jur, rămânând atenți la nevoi fizice, emoționale și sociale. Responsabilitatea socială în astfel de chestiuni o împărțim cu toții, fie că suntem simpli cetățeni, decidenți politici, reprezentanți ai ONG-urilor sau ai mediului de afaceri, profesori, părinți sau tineri.
Echipa Știri.ONG